Potrivit legislaţiei actuale constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Conform art. 25 din Ordonanţa nr. 2/2001 procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate.

Procedura de înmânare a procesului-verbal a fost contestată pe motiv de neconstituţionalitate, potrivit ştirilor juridice.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile art. 25 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt neconstituţionale, în măsura în care o copie a procesului – verbal nu este comunicată şi persoanelor juridice afectate de aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare. Şi prevederile art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt considerate a fi neconstituţionale, în măsura în care din interpretarea acestora nu rezultă şi dreptul persoanei împotriva căreia s-a aplicat măsura contravenţională complementară de a depune plângere împotriva acestei măsuri.

În acest context, învederează faptul că între subiectul activ, care săvârşeşte nemijlocit fapta de natură contravenţională, şi persoana sancţionată prin măsura complementară nu există întotdeauna identitate de persoane.

Arată că în prezenta cauză, prin procesul – verbal întocmit de Inspectoratul de Poliţie Judeţean a fost sancţionat salariatul societăţii, însă de măsura complementară de reţinere a copiei conforme a autorizaţiei de transport, în vederea suspendării, este afectată societatea. Or, în măsura în care o copie a procesului – verbal nu a fost comunicată societăţii, ca entitate sancţionată cu măsura contravenţională complementară, se aduce atingere dreptului acesteia la apărare şi la un proces echitabil.

Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate de mai sus prin Decizia nr. 49/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 355/2018.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile criticate din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 858 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, sau Decizia nr. 850 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2007, decizii prin care Curtea a constatat că reglementarea criticată este constituţională.

Pe scurt, Curtea a reţinut că legiuitorul este liber să reglementeze cu privire la răspunderea contravenţională a persoanei juridice, întrucât nicio normă din Legea fundamentală nu interzice reglementarea unei astfel de răspunderi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a responsabiliza persoana juridică în ceea ce priveşte modul de alegere şi supraveghere a angajaţilor.

Astfel, în situaţia în care un salariat este responsabil de conduita ilicită care a atras sancţionarea contravenţională a angajatorului persoană juridică, posibilitatea angajatorului de a regresa împotriva salariatului vinovat, pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de sancţiune contravenţională, precum şi a pagubelor înregistrate în urma aplicării sancţiunilor contravenţionale complementare, se poate face în condiţiile art. 254 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, privind angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.