Dispozițiile legale privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice prevedea în 2009 că intră în competența ordonatorilor de credite soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă.
Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite urmând ca ordonatorii de credite să soluționeze contestațiile în termen de 10 zile. Împotriva măsurilor dispuse persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației.
În 2010 prevederile privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice stabilea pentru depunerea contestației un termen de 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. Față de 2009, ordonatorii de credite soluționau contestațiile în termen de 10 zile lucrătoare.
Pentru salarizarea din 2011 a personalului plătit din fonduri publice contestația putea fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite și soluționată în 10 zile.
În 2014 s-a modificat față de 2011 faptul că ordonatorii de credite soluționau contestațiile în termen de 30 zile.
Problema care a generat practică neunitară a fost aceea de a stabili dacă dispozițiile legale de mai sus instituie sau nu o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.
Care au fost opiniile instanțelor de judecată?
Unele instanțe au considerat că este instituită o procedură prealabilă sens în care au decis respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau ca prematură, întrucât reclamanții nu au urmat procedura prealabilă sau respingerea acțiunii pe fond pentru că salariatul se poate adresa instanțelor din cadrul jurisdicției muncii în lipsa emiterii și/sau comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, respectiv faptul că salariatul se poate adresa instanțelor din cadrul jurisdicției muncii în condițiile formulării unei contestații administrative la ordonatorul principal de credite care stabilise anterior salariul prin act administrativ.
Alte instanțe au fost de părere că nu ne aflăm în fața unei proceduri prealabile sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii. Astfel, prin neparcurgerea de către salariați a procedurii de contestare, angajatorii nu pot fi obligați la plata unor drepturi salariale care nu au fost recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.
Au fost și instanțe care au opinat că procedura de contestare nu duce la înlăturarea dreptului salariaților de a obține obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale nerecunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă. În acest caz prevalează liberul acces la justiție și salariatul se poate adresa instanțelor de judecată în termenul de prescripție de 3 ani.
Ce a decis ÎCCJ?
ÎCCJ a pronunțat Decizia 9/2017 care a fost publicată în Monitorul Oficial 988 din 13 decembrie 2017. Știrile juridice arată că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale și la daunele rezultate din neexecutarea în tot sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Acest termen de prescripție este întrerupt atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Știrile juridice prevăd că litigiile de muncă se judecă la tribunalul de la domiciliul sau reședința reclamantului. În cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public competența aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Analizând textele de lege supuse atenției, ÎCCJ apreciază că prevederile din legile anuale de salarizare se aplică tuturor salariaților remunerați din venituri publice, personal contractual, funcționari publici și personalul asimilat salariaților.
ÎCCJ apreciază că în legile-cadru se putea contesta, în procedura specială, salariul de bază, dar și sporurile, premiile, alte drepturi salariale acordate prin lege, iar în actele normative anuale de salarizare, se contestă la ordonatorul de credite doar salariile de bază/de încadrare stabilite de acesta.
Știrile juridice prevăd că ar putea fi calificată ca fiind o procedură administrativă internă, obligatorie doar atunci când angajatorul a emis un act de stabilire a salariului de bază, iar fixarea unui termen de contestare a acestuia are ca scop asigurarea siguranței actului intrat în circuitul civil. Dacă angajatorul a emis și a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie prevăzută de lege.
De exemplu, angajații trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative – comunicate – prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile legale privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și atunci când au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice și au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază. Rolul procedurii este pentru ca ordonatorul de credite să poată corecta imediat orice eroare apărută în stabilirea salariilor.
Nu vor intra în procedura de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, care pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale.
În concluzie, ÎCCJ admite recursul în interesul legii și stabilește că dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.