Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu un recurs in interesul legii privind o dispoziţie din Codul muncii.

Obiectul sesizării

“Art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, îşi găseşte aplicarea şi în ipoteza dezincriminării faptei care a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator, pe parcursul procesului penal (în faza de cercetare penală sau în faza judecăţii), în considerarea caracterului exonerator de răspundere civilă contractuală a angajatorului al actului de dezincriminare al autorităţii, conform art. 1.352 din Codul civil?

Potrivit ştirilor juridice, situaţia avută în vedere este cea în care, după ce se soluţionează procesul penal prin clasarea cauzei sau, după caz, prin achitare, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, salariatul solicită obligarea angajatorului la despăgubiri pentru toată perioada suspendării contractului de muncă.

Decizia ÎCCJ

Prin Decizia nr. 15/2022 a admis recurs şi a reţinut că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015, în situaţia în care raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naştere un drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită, pe toată durata suspendării, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale.