Cu ceva vreme în urmă, angajații au înțeles că au nevoie să se unească în organizații sau uniuni care să le apere drepturile și să le promoveze interesele profesionale în fața autorităților și a angajatorului. Oamenii au înțeles că unde-s mulți puterea crește, sens în care în 1858 istoria a marcat prima asociație profesională din România care aparținea tipografilor.

După 1900 au apărut uniuni de sindicate pentru anumite ramuri ale aceleiași profesii sau pe meserii înrudite. Primul sindicat muncitoresc din România a fost cel al tâmplarilor și a luat ființă în 1905. De atunci mișcarea sindicală a luat avânt și s-a implicat pentru apărarea drepturilor membrilor săi. Calitatea de lider sindical vine la pachet cu o serie de obligații, dar și drepturi care uneori le creează acestora un statut special creând discriminări între ei și restul membrilor.

O astfel de situație a generat sesizarea CCR pentru a se pronunța asupra constituționalității sale. CCR a fost chemată să precizeze dacă este în acord cu Constituția prevederea conform căreia este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere, concedierea liderilor de sindicat pe toată durata mandatului și o perioadă de 2 ani după încetarea acestuia pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la angajații din acea unitate.

Care au fost argumentele în susținerea excepției de neconstituționalitate?

Se susține că această prevedere încalcă dispozițiile din Constituție referitoare la egalitatea în drepturi, munca și protecția socială și dreptul de proprietate privată. Este în dezacord cu egalitatea în drepturi, pentru că instituie un privilegiu pentru liderii sindicali care, în realitate, se află într-o situație similară cu alți salariați ale căror posturi pot fi desființate și vor fi disponibilizați.

Legea le oferă acestor lideri sindicali un statut special pentru că apără drepturile salariaților, dar atunci când se pune problema desființării postului ocupat și concedierii lor pentru motive ce nu țin de persoana lor, aceștia se află pe aceeași treaptă cu ceilalți angajați, pentru că această concediere nu are legătură cu activitatea sindicală.

Știrile juridice arată că această dispoziție încalcă dreptul la muncă și protecție socială, pentru că această imunitate acordată liderilor de sindicat afectează dreptul la protecție în caz de concediere a celorlalți salariați. De exemplu, în caz de concediere pentru necorespundere profesională va fi ales un salariat pentru a fi dat afară, iar nu liderul sindical, deoarece există acest text de lege care le acordă protecție sporită.

Textul supus analizei de constituționalitate încalcă și dreptul de proprietate al angajatorului care este obligat să mențină un salariat care nu mai lucrează, dar pe care legea îl obligă să îi achite salariul. De exemplu, dacă locul de muncă al liderului sindical este desființat, acesta nu va mai putea lucra pentru angajator. Dacă acesta nu acceptă alt post vacant compatibil cu pregătirea sa profesională sau dacă acest post nu există în cadrul unității, ținând cont de acest text de lege, angajatorul nu poate pune punct contractului de muncă și va fi obligat să îi achite salariul.

O altă situație care poate apărea în practică este aceea în care liderul de sindicat este inapt fizic sau psihic să mai lucreze dar angajatorul este obligat să îi achite salariul.

Ca și argument în susținerea excepției de neconstituționalitate se afirmă că termenul de 2 ani de la încetarea mandatului liderilor de sindicat în care este interzisă concedierea acestora, are un caracter discriminatoriu față de ceilalți angajați și nu se bazează pe criterii obiective.

Ce a decis CCR?

CCR a analizat excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a pronunțat Decizia 681 care a fot publicată în Monitorul Oficial 1000 din 13 decembrie 2016. CCR consideră că protecția acordată liderilor de sindicat împotriva concedierii trebuie să aibă loc exclusiv în raport cu activitatea sindicală desfășurată.

Codul muncii precizează fără dubiu că angajatorul este cel care are inițiativa concedierii pentru motive care țin de persoana angajatului sau care nu țin de persoana acestuia. Dacă nu există nicio legătură între activitatea sindicală și concedierea pentru unul din motivele expuse anterior, legiferarea unui tratament juridic diferit al liderilor de sindicat prin instituirea interdicției de concediere a acestora, nu are o justificare rezonabilă, creează discriminare în raport cu ceilalți salariați, instituind o îngrădire a dreptului la muncă.

În plus, imposibilitatea angajatorului de a concedia liderii de sindicat îi limitează acestuia activitatea economică și îi îngrădesc puterea de decizie cu privire la organizarea propriei activități. Nu este legal ca angajatorul să suporte sarcina excesivă a plății salariului pentru liderul de sindicat care fie nu corespunde profesional, fie i s-a desființat locul de muncă. Protejarea prin lege a activității sindicale nu poate fi făcută prin împovărarea angajatorului cu anumite obligații excesive.

În concluzie?

CCR a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a stabilit că legiuitorul nu poate stabili o interdicție absolută privind concedierea liderilor sindicali pentru considerente care nu țin de îndeplinirea mandatului acordat de angajații respectivei unități, astfel încât această protecție nu poate să fie impusă și după ce aceștia își încheie mandatul.

Din păcate de multe ori, realitatea a arătat „ca un lider sindical,/Dârz își ocrotea mulțimea,/Până a urcat pe „cal”,/Amețindu-l …înălțimea.” (Nistor I.Bud)