Sporurile de confidenţialitate şi mobilitate nu au caracter obligatoriu pentru angajator


Codul muncii prevede posibilitatea prevederii unor clauze specifice în contractul individual de muncă şi anume clauza cu privire la formarea profesională, clauza de neconcurenţă, clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.

În cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia spre ultimele două clauze.

Potrivit legislaţiei, art. 25 C. muncii, prin clauza de mobilitate părţile în contractul individual de muncă stabilesc că, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă. În acest caz salariatul beneficiază de prestaţii suplimentare în bani sau în natură. Cuantumul prestaţiilor suplimentare în bani sau modalităţile prestaţiilor suplimentare în natură sunt specificate în contractul individual de muncă.

Iar prin clauza de confidenţialitate părţile convin ca, pe toată durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă.

Aşa cum s-a menţionat mai sus şi în practica judiciară eventualele prestatii pentru asemenea clauze nu se cuvin automat prin simplul fapt ca o persoana exercita o anumita functie, ci ele trebuie stabilite prin negocierea partilor si înscrise în contractul individual de munca sau în CCM la nivel de unitate. Fără înscrierea lor în aceste doua acte şi fără să existe un act normativ care să impună obligaţia acordării acestor drepturi fără a fi înscrise în contractele respective acordarea acestora nu are nici un temei legal.

Într-un caz practic s-a constatat că prin clauza de confidentialitate părţile convin ca, pe toată durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă. Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părţi atrage obligarea celui în culpa la plata de daune-interese.

Potrivit ştirilor juridice, chiar dacă în fisa postului se mentioneaza la rubrica “responsabilitati” că recurentul răspunde de păstrarea secretului de serviciu, ceea ce reprezintă obligaţia legală de confidenţialitate prevăzută de art.39 alin.2 lit. f din Codul muncii, obligaţie ce incumbă oricărui salariat în derularea raportului de muncă şi care nu trebuie confundată cu clauza de confidenţialitate prevăzută de art. 26 din Codul muncii.

Astfel, în temeiul obligaţiei legale de confidenţialitate, salariatul este ţinut de respectarea secretului de serviciu, în vreme ce clauza de confidenţialitate vizează o sfera mai largă de informaţii. Prin clauza de confidenţialitate se stabilesc informaţiile suplimentare în legatură cu care salariatul trebuie să se abţină de la divulgare, în plus faţă de cele care fac deja obiectul obligaţiei legale de confidenţialitate.

În concluzie, aceste două sporuri de confidenţialitate şi mobilitate nu au caracter obligatoriu pentru angajator, ci pot fi negociate cu ocazia încheierii contractului de muncă. Ca urmare, nu există o obligaţie legală sau convenţională a angajatorului de acordare a celor două sporuri, care să fie adusă la îndeplinire prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.