cnO vorbă veche spune că doar cine nu munceşte, nu greşeşte! Iar a greşi e omeneşte. Una este să greşeşti, alta este să faci rele cu bună ştiinţă la serviciu, unde orice abatere gravă se traduce în bani irosiţi, oportunităţi ratate sau clienţi pierduţi.

Mai multe greşeli, mai multe şanse ca noutăţile din contabilitatea firmei tale să prezinte un uriaş minus în faţa cifrei profitului! Iertarea este una dintre marile virtuţi creştine, dar totuşi clemenţa acordată de 70 de ori câte 7 nu trebuie să pricinuiască falimentul angajatorului indulgent.

De aceea, dar şi pentru a oferi “greşitului” şanse de corijare, s-a inventat răspunderea disciplinară, cu ale sale sancţiuni – avertismentul scris, retrogradarea, diminuarea salariului, ajungându-se până la desfacerea contractului de muncă.

Conform Codului muncii, nicio măsură de sancţionare disciplinară a angajatului, cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă fără a fi precedată de cercetarea disciplinară. Pentru a fi efectuată cercetarea disciplinară, angajatul e convocat la o dată precisă şi într-un loc precizat. Angajatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă obiectul cercetării disciplinare, adică abaterea presupusă. Să ştie omul de ce-a ajuns înaintea comisiei de disciplină!

Ce se întâmplă dacă lucrătorul lipseşte nemotivat de la această întrevedere? Angajatorul poate aplica sancţiunea direct, angajatul ratând prilejul de a se dezvinovăţi – dacă deţine argumente sau măcar de-a aduce în apărarea sa circumstanţele atenuante ce-ar fi putut contribui la îndulcirea situaţiei sale.

Ai avocat… Te simţi mai apărat?

În Codul muncii se prevede că, pe parcursul cercetării disciplinare prealabile, lucrătorul cercetat are dreptul de a formula şi de a susţine toate apărările pe care le crede de cuviinţă şi că are şi dreptul să ofere angajatorului toate dovezile şi motivaţiile pe care le consideră necesare, în scopul dezvinovăţirii sale.

I se mai garantează dreptul de-a primi asistenţă din partea unui reprezentant din sindicatul al cărui membru este, în timpul cercetării. Nu e membru de sindicat? Nu există sindicat în firmă? Angajatul se apără adeseori singur, în măsura dibăciei sale de a mânui în mod spontan argumentele favorabile, strecurându-se agil printre contraziceri, probe acuzatoare şi învinuiri.

Să recunoaştem, nu oricine poate face faţă cu brio rolului de avocat pentru sine însuşi. Miza poate fi păstrarea locului de muncă. Teama sau nervozitatea inhibă gândirea logică, însă un avocat este suficient de lucid, de bun cunoscător al legilor şi de experimentat în controverse pentru a susţine eficient punctul de vedere al clientului!

La redactarea Codului muncii, legiuitorul a fost, pare-se, teribil de înduioşat de soarta angajatului. A contat mai puţin că angajatorul îşi asumă o responsabilitate mai mare şi trebuie să scoată bani din piatră seacă, într-un mediu economic nu întotdeauna prietenos, pentru ca lucrătorii să-şi ia simbria fără întârziere… şi să aibă unde greşi, în continuare.

Angajatul, mai ales cel de la stat, poate face abstracţie de serviciu imediat ce iese pe uşa biroului, în vreme ce antreprenorul petrece nopţi albe încercând găsirea unor soluţii ca să reziste pe piaţă.

Acum ne vom referi la angajaţi, în sprijinul cărora legiuitorul a considerat că trebuie să intervină iarăşi, prin nou-apăruta Lege 77/2014, publicată, conform ştirilor juridice, în Monitorul Oficial 470/2014. Legea 77 se referă la modificarea alin. 4 din art. 251, Codul Muncii.

În concret, se intervine în sensul introducerii explicite, în cercetarea disciplinară, a unui actor neimplicat în raporturile de muncă la firma în cauză. Şi anume avocatul! Se precizează că, în cursul cercetării disciplinare prealabile, angajatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere împuternicitului angajatorului (în realizarea cercetării) toate probele şi motivaţiile considerate de trebuinţă (ca şi până acum!), dar mai are şi dreptul de-a fi asistat, la cerere, de către un avocat.

Legiuitorul nu mai poate dormi de grija angajaţilor şi de cea a prevenirii abuzurilor „clasei exploatatoare”. De obicei, legile apar pentru a introduce noi drepturi (şi obligaţii), dar acum s-a legiferat doar pentru ca angajaţii… să nu-şi uite drepturile. Practic, noua lege nu face decât să reinformeze asupra existenţei dreptului fundamental la apărare (art. 24, Constituţie) şi pentru angajaţii cercetaţi disciplinar.

Rolul avocatului nu se reducea nici înainte doar la asistarea salariatului în faţa instanţei în neînţelegerile generate de raporturile de muncă, dar legiuitorul parcă nu vrea decât să evidenţieze, prin Legea 77, cât de mult iubeşte el „clasa muncitoare”!

Conform Legii 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, apărătorul liber ales are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi înaintea altor persoane fizice şi juridice. Aceste persoane şi entităţi au obligaţia să-i îngăduie avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale de reprezentare a clientului lor!

Angajaţii vor şti precis, de-acum, că-şi pot angaja un avocat pentru a-i reprezenta în faţa comisiei de cercetare disciplinară. A fost nevoie de-o nouă lege… pentru noi idei!

Atenţie! Niciun angajator nu trebuie să facă greşeala de-a îngrădi acest “vechi nou drept” al angajatului, pentru a nu suporta consecinţele încălcării legii.

Protecţie multă, job-uri pe sponci

Legea 77/2014 este „în plus”, de vreme ce posibilitatea solicitării ajutorului avocatului exista şi anterior, numai că, din necunoaştere, nu toţi angajaţii solicitau asistenţa apărătorului profesionist. Noua modificare aduce… o dublă reglementare. Codul muncii abundă în reglementări în dublu exemplar (numeroase prevederi de-ale sale regăsindu-se şi în alte legi aflate-n vigoare) şi constituie un imens manual destinat a pune pe tavă salariaţilor cronic-nemulţumiţi metode de a-şi ţine în şah angajatorii.

Nu-i destul că antreprenorii sunt luaţi tot timpul în colimator de către autorităţile fiscale şi inspecţia muncii. Faţă de ei funcţionează parcă, o prezumţie de vinovăţie. Salariaţi, nu vă bucuraţi zadarnic! Sistemul pare gândit să prevină abuzurile asupra angajatului. Dar toată această avalanşă de reguli (aplicate pe spezele angajatorului) şi acest control exagerat la care sunt supuşi întreprinzătorii se răsfrâng şi asupra forţei de muncă.

Dovada? Cererea de locuri de muncă e uriaşă iar oferta… minusculă. România are de două ori mai puţini angajaţi decât ar trebui iar şomajul este-n floare. Marii investitori occidentali nu dau năvală în România iar românii nu dau buzna la Registrul comerţului să-şi înfiinţeze firme. Pentru un investitor nedeprins cu realităţile autohtone, Codul muncii şi Codul fiscal sunt… poveşti de groază!

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.