Unul dintre principiile esențiale ale procesului, în general, este imparțialitatea judecătorilor în judecarea cauzelor ce le revin spre soluționare. Bineînțeles, principiul este reiterat, în mod particular, și în cazul proceselor civile, unde cerințele de obiectivitate pe care un judecător trebuie să le îndeplinească sunt extrem de importante.
Pentru informarea părților cu privire la dreptul de a contesta imparțialitatea și obiectivitatea judecătorului care soluționează cauza dedusă judecății, dar și pentru responsabilizarea judecătorilor în sensul abandonării acelor cauze în care ar putea deveni subiectivi, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 485/2010, prevede situațiile de incompatibilitate a judecătorului și reglementează proceduri de soluționare a acestor situații.
Cazuri de incompatibilitate absolută
În art. 40 sunt reglementate situațiile de incompatibilitate absolută, care generează automat obligația judecătorului de a se abține, respectiv siguranța admiterii cererii de recuzare pe care o formulează părțile.
Astfel, judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare.
Soluționarea cauzei presupune fie dezînvestirea instanței, fie admiterea unei excepții peremptorii. Așadar, în aceste situații, judecătorul care a participat la judecarea cauzei în fond nu poate să facă parte din completul de control judiciar și nici din completul care judecă cauza ulterior trimiterii spre rejudecare.
În același timp, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.
Ultimul caz de incompatibilitate absolută vizează evitarea preconcepțiilor pe care judecătorul le poate avea asupra unei cauze ce ar urma să îi revină spre soluționare. Astfel, nu poate lua parte la judecată nici judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.
Cazuri de incompatibilitate relativă
Cazurile de incompatibilitate relativă nu obligă părțile la a solicita abținerea, având libertate de decizie.
Judecătorul este, așadar, incompatibil de a judeca în următoarele situații:
⦁ când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
⦁ când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
⦁ când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;
⦁ dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
⦁ dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
⦁ dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
⦁ dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
⦁ dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
⦁ dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;
⦁ dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
⦁ dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
De asemenea, într-o formulare mai largă, legea prevede că judecătorul este incompatibil și atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa, pentru a acoperi situațiile nereglementate specific de lege, dar care pot genera dubii în raport de obiectivitatea judecătorului.
Dispozițiile privitoare la soț se aplică, de o manieră corespunzătoare, și concubinilor.
Declarația de abținere și cererea de recuzare
Grefierul are obligația ca, înainte de primul termen de judecată, pe baza dosarului cauzei, să verifice dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate și, atunci când găsește de cuviință, întocmește un referat corespunzător.
Judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa, fie ea absolută sau relativă, este obligat să se abțină de la judecarea cauzei, printr-o declarație făcută în scris sau verbal, în ședința de judecată.
Cu privire la recuzare, legea prevede că judecătorul aflat în situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri. Dacă motivele au fost descoperite sau s-au ivit ulterior, părțile trebuie să solicite recuzarea de îndată.
Cazurile de incompatibilitate absolută atrag interdicția de a participa la judecată, independent de formularea unei declarații de abținere sau a unei cereri de recuzare.
Cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.
Potrivit știrilor juridice, judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine. Declarația de abținere se soluționează cu prioritate. În caz de admitere a declarației de abținere, cererea de recuzare, indiferent de motiv, va fi respinsă ca rămasă fără obiect.
Procedura
Abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. Când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile. În cazul în care la același termen s-au formulat cereri de recuzare și de abținere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.
Abținerea sau recuzarea se soluționează prin încheiere, care se pronunță în ședință publică. Dacă abținerea sau recuzarea a fost admisă, instanța va stabili care dintre judecători nu va participa la judecarea cauzei, caz în care judecătorul respectiv se va retrage.
În situația în care soluționarea cererii s-a făcut de instanța ierarhic superioară, în caz de admitere, cauza va fi trimisă spre judecare la o altă instanță de același grad din circumscripția acesteia. Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază instanţei inferioare.
Căile de atac
Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.
Dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.
Încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul în care a rămas fără obiect prin formularea unei declarații de abținere, nu sunt supuse niciunei căi de atac.