Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecţiei Judiciare ori, după caz, titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.
Art. 51 din Legea nr. 317/2004 prevede în alin. 3) faptul că împotriva hotărârilor prevăzute mai sus se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar.
Cele menţionate mai sus, potivit ştirilor juridice, au constituit motiv de sesizare a Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care ar fi interpretate în sensul că ar reglementa doar calea de atac a recursului, şi nu o cale de atac devolutivă, care să permită analiza cauzei disciplinare sub toate aspectele. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care ar fi interpretate în sensul că niciuna dintre ipotezele normative prevăzute de acestea nu ar permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să judece o cale de atac devolutivă, împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), pronunţate în materie disciplinară.
Se susţine că, prin dispoziţiile de lege criticate, se produce o îngrădire nejustificată a dreptului de acces la o instanţă care să analizeze fondul cauzei, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este prima şi ultima instanţă de judecată în faţa căreia se aduce spre apreciere legalitatea şi temeinicia hotărârii de sancţionare disciplinară a magistratului. Orice derogare de la regula egalităţii contravine ordinii de drept, pe care o transformă într-o simplă utopie, lipsită de orice valenţe juridice. Inegalitatea în drepturi, creată prin normele criticate “rezultă din situaţia de inegalitate – din punct de vedere al drepturilor procesuale de acces la o instanţă cu deplină jurisdicţie – create între persoanele sancţionate disciplinar, care nu îndeplinesc funcţia de magistrat şi cei care îndeplinesc o astfel de funcţie”.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 381/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 634/2018 a admis excepţia de neconstituţionalitate.
Întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie. În măsura în care acest “recurs”, prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziţia unui magistrat sancţionat disciplinar, în faţa unei instanţe, aşa cum impun dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie, şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, lipsa unui remediu efectiv împotriva hotărârii secţiei CSM, pronunţate în materie disciplinară, care să permită instanţei analiza încălcării drepturilor sub toate aspectele, este de natură să conducă la încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă. Aceasta întrucât, pe calea recursului reglementat de Codul de procedură civilă, nu se pot invoca motive de netemeinicie a hotărârii atacate, ci numai motive de nelegalitate, iar în recurs nu se pot administra probe, cu excepţia înscrisurilor noi.
Curtea a constatat că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că “recursul” prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară.