Procedura camerei preliminare este o instituţie relativ recentă care a fost introdusă de prevederile noilor coduri penale.

Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Încă de la început această instituţie a adus neclarităţi iar Curtea Constituţională s-a pronunţat în nenumărate rânduri asupra unor excepţii de neconstituţionalitate în ceea ce o priveşte.

Potrivit noutăţilor legislative, prin Decizia nr. 516/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 844/2017, a fost soluţionată o nouă excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că această fază procesuală este pur formală, de vreme ce judecătorul nu verifică legalitatea probatoriilor din perspectiva caracterului complet al urmăririi penale, în acord cu art. 327 din Codul de procedură penală.

Se susţine că judecătorul de cameră preliminară verifică rechizitoriul şi urmărirea penală doar din punctul de vedere al legalităţii acestora, orice alte aspecte invocate de către inculpat cu privire la administrarea probelor sau cu privire la desfăşurarea urmăririi penale fiind apreciate drept chestiuni ce ţin de fondul cauzei.

Se arată că instanţa de judecată se substituie procurorului şi efectuează acte ce ţin de urmărirea penală. Invocă o serie de drepturi procesuale al căror exerciţiu este inerent fazei de urmărire penală, fără a avea legătură cu obiectul camerei preliminare.

Curtea Constituţională a reţinut că judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenţei atribuite de lege, să se pronunţe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competenţa lor, respectând, deci, exigenţa mai sus enunţată. Împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite.

Însă aceste limite nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2), cu condiţia ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât şi crearea premiselor constituţionale în vederea realizării de către instanţele judecătoreşti a unei justiţii unice, egale şi imparţiale.

Potrivit ştirilor juridice, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiţii legale ori competenţe limitate. Prin urmare excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.