Pare că șirul excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la texte de lege din Codul de procedură penală, nu mai ia sfârșit. De data aceasta, motivul sesizării îl reprezintă textul de lege care prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.

Ce a susținut autorul excepției de neconstituționalitate?

Știrile juridice arată că măsura arestului la domiciliu este o măsură privativă de libertate asimilată măsurii arestării preventive. Se susține că textul de lege sus-menționat este neconstituțional, deoarece ar trebui să ofere aceleași garanții ca arestul preventiv. Codul de procedură penală a stabilit  doar în cazul măsurii arestului preventiv că față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou această măsură doar dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

Este imperios să se respecte libertatea individuală prevăzută de Constituție, dreptul la o protecție egală din partea legii și să se dispună și prelungească măsurile preventive prin care se aduce o privare de libertate acelorași condiții ca în cazul arestului preventiv.

Ce prevede legea cu privire la aceste măsuri privative de libertate?

Arestul la domiciliu se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată. Această măsură se ia pentru cazurile în care există probe temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana a săvârșit o infracțiune și dacă este necesar a fi luată în scopul bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau pentru a preveni săvârșirea unei noi infracțiuni.

În cursul urmăririi penale durata arestului la domiciliu și cea a arestului preventiv este de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii acesteia pe o perioadă de maximum 180 de zile. În procedura de cameră preliminară și în cursul judecății ambele măsuri preventive privative de libertate pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 30 de zile.

În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestului la domiciliu și a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată, durata măsurilor preventive privative de libertate în primă instanță neputând depăși 5 ani.

Ce a decis CCR?

Analizând textele de lege în cauză, CCR a pronunțat Decizia  22/2017 care a fost publicată în Monitorul Oficial 159 din 3 martie 2017. CCR constată că dispunerea celor două măsuri preventive privative de libertate, durata pentru care pot fi luate, este similar.

Diferența majoră între cele două măsuri este că în cazul arestului preventiv, acesta se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, doar dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. În cazul arestului la domiciliu această garanție nu este reglementată în Codul de procedură penală.

Temeiurile care stau la baza luării măsurilor preventive privative de libertate sunt similare cu cele din jurisprudența CEDO. Acestea se iau dacă inculpatul a fugit sau s-a ascuns pentru a se sustrage de la urmărirea penală sau la judecată sau a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte. Un alt temei este atunci când inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor sau expert sau încearcă să distrugă sau să ascundă o probă sau atunci când exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau când există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea uneia noi.

CCR consideră că dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu poate să aibă la bază aceleași temeiuri care au stat la baza luării primei măsuri preventive privative de libertate.

Reprezintă o garanție care însoțește măsurile preventive privative de libertate imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

CCR consideră că printre garanțiile care trebuie să însoțească măsurile preventive privative de libertate sunt: dreptul celui privat de a i se comunica motivele arestării, dreptul de a fi adus în fața unui judecător, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii, dreptul ca un tribunal să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale, precum și dreptul la reparații în cazul unei detenții nelegale.

CCR constată că în cazul măsurii arestului la domiciliu, legea permite ca această măsură să fie luată din nou față de cel care a mai fost supus anterior unei măsuri preventive privative de libertate fără să prevadă existența unor noi temeiuri în acest caz.

Ținând cont de similitudinile dintre cele două măsuri preventive, CCR consideră că și măsura arestului la domiciliu trebuie să fie însoțită de aceleași garanții ca cele de la măsura preventivă a arestului preventiv.

În concluzie, CCR a admis excepția de neconstituționalitate care permite luarea măsurii arestului la domiciliu în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor noi temeiuri care fac necesară privarea sa de libertate. Acum, Parlamentul sau Guvernul au obligația ca în 45 de zile să modifice textul de lege conform deciziei pronunțate de CCR. În caz contrar, textul de lege nu se va mai putea aplica fiind scos în afara legii.