Legislaţia penală prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

Cauzele de neimputabilitate sunt prevăzute în art. 24-31 C. penal, iar acestea sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit.

În cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia spre eroare. Conform art. 30 C. penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Astfel, eroarea de fapt este definita, în general, ca fiind ca reprezentarea greșita de către cel ce săvârșește o fapta prevăzuta de legea penala a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinata de necunoașterea sau cunoașterea greșita a unor date ale realității.

Însă care sunt condiţiile pentru a ne afla în prezenţa unei erori?

Potrivit jurisprudenţei, în Decizia nr. 488/2014 a Curţii de apel s-a prevăzut că pentru a fi în prezenţa unei erori sunt necesare 3 elemente şi anume:
1. săvârșirea unei fapte penale;
2. făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei penale, să nu fi cunoscut anumite stări, situații sau împrejurări, pe tot parcursul desfășurării acțiunii;
3. stările, situațiile şi împrejurările care nu au fost cunoscute sa aibă legătura cu caracterul penal al faptei.

Legat de primul aspect, este evident că trebuie să se săvârșească o faptă prevăzuta de legea penală, deoarece eroarea este o cauză exoneratoare de răspundere. Legiuitorul nu a definit termenii atribuiți erorii, astfel că se menţine valabilă definirea dată de doctrină termenilor de stare, situație sau împrejurare.

Potrivit ştirilor juridice, prin stare se înțelege felul sau modul în care se prezintă o persoana sau un bun, prin situație se desemnează poziția bunului sau persoanei în cadrul relațiilor sociale. Iar prin împrejurare se înțelege o realitate externă care dacă este pusă în corelație cu fapta săvârșită, o particularizează. În sfârșit, cel de-al treilea aspect vizează condiționarea aspectului penal de starea, situația sau împrejurarea necunoscută sau cunoscută greșit. Pe scurt, este necesar ca starea, situația sau împrejurarea să fie un element constitutiv al infracțiunii respective, neputând fi concepută existenţa acesteia fără elementul respectiv. În speţa de faţă, făptuitorul să nu cunoască aspectul ca bunul pe care îl transportă are o  provenienţă ilicită sau este supus unui regim vamal şi săvârşeşte astfel infracțiunea de contrabandă.

În fapt inculpaţii au invocat ca şi condiţie de existenţă a erorii de fapt împrejurarea că nu cunoșteau conţinutul coletelor pe care le transportau. Astfel aceştia au arătat că din analiza probelor administrate în faza de urmărire penala şi în timpul cercetării judecătoreşti nu rezultă cu certitudine faptul că aveau cunoştinţa despre conţinutul coletelor găsite în cele două autoturisme cu ocazia prinderii în flagrant a acestora la data de 28 august 2013, situaţie în care operează principiul in dubio pro reo. A nu cunoaște ceva înseamnă a nu ști, adică a ignora ceva; a cunoaște ceva în mod greșit înseamnă a fi în eroare, deci prin urmare eroarea nu este decât o ignoranţă parțiala iar ignoranţa apare a fi sursa primordială a erorii.

Instanţa a considerat că situaţia invocată de către inculpaţi constând în aceea că nu au cunoscut conţinutul coletelor pe care le transportau în cele două autovehicule, şi care nu este altceva decât o eroare determinată exclusiv de conduita făptuitorului, nu poate fi considerată ca reprezentând eroare de fapt, întrucât aceasta este exclusă în caz de îndoială, de cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatul faptei şi, deci, fapta este săvârşită cu intenţie indirectă. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii acceptă riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională. Nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece cel ce se află în îndoială  nu are o reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă în măsură a cunoaşte exact realitatea şi ezită să săvârşească fapta.

În concluzie dacă nu sunt îndeplinite elementele prevăzute mai sus nu ne aflăm în situaţia unei erori, astfel nu poate fi reţinută cauza de neimputabilitate în cauză, fapta constituind infracţiune.