O zicală care-şi are obârşia pe însoritele meleaguri ale Turciei spune că mai lesne e să răstorni un sultan, decât un abuz. Astăzi, însă, sultanii şi Imperiul Otoman mai există doar în manualul de istorie. Mustafa Kemal Atatürk a făcut din Turcia o republică. Dacă puternicii sultani au putut fi răsturnaţi, nici abuzurile din justiţie nu pot rezista. Totul este să fii consecvent în căutarea dreptăţii, aşa cum a fost faimosul Atatürk în obiectivele sale politice.

Povestea relatată astăzi începe în septembrie 1991, când o comisie locală pentru aplicarea Legii fondului funciar a atribuit unor persoane două terenuri în suprafaţă de 7,26 şi 2,93 ha. Ambele terenuri se aflau în comuna Beriu şi-au fost stăpânite înaintea naţionalizării de către părinţii celor trei justiţiabili care au ajuns, în căutarea dreptăţii, până la CEDO. Dar hai să nu anticipăm!

Moştenitorilor cu pricina le-au fost înapoiate toate terenurile cuvenite, mai puţin două parcele, având 3 hectare. Aceste parcele se aflaseră anterior în stăpânirea cooperativei agricole din localitate, care, la un moment dat, nu găsise altceva mai bun de făcut decât să le vândă unor agenţi economici.

În “anul eclipsei” (1999), cei trei păgubiţi şi-au căutat dreptatea la Judecătoria Orăştie, chemându-i la judecată pe cumpărătorii parcelelor, pe vânzător (cooperativa) şi pe reprezentanţii comisiei de aplicare a legii fondului funciar, cerând să fie puşi în posesia tuturor terenurilor, pe vechile amplasamente. Aceasta ar fi presupus anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de cooperativă în privinţa celor 3 ha.

Erau vremuri când justiţia nu prea performa la capitolul celeritate. Abia peste 2 ani, judecătoria a admis acţiunea în parte, fiind dispusă acordarea titlului de proprietate şi punerea în posesie pentru o parte din suprafeţele de pe vechiul amplasament.

Pentru parcelele deja vândute urmau să primească alte terenuri, în schimb. Vânzarea fusese considerată valabilă. Lucru ce n-avea cum să le convină reclamanţilor. Ei n-au cedat cu una cu două. Îşi voiau înapoi tot pământul. Nu altceva!

Au făcut apel. Tribunalul Hunedoara a găsit de cuviinţă să le respingă apelul. Reclamanţii şi-au exercitat dreptul la recurs. Spre sfârşitul primăverii lui 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a emis o hotărâre prin care li s-a făcut dreptate. Cel puţin aşa părea atunci. Vânzarea era considerată contrară legii. Contractele de vânzare-cumpărare? Anulate!

Reclamanţii au putut răsufla uşuraţi. Titlurile de proprietate au fost acordate. Au intrat în posesia tuturor terenurilor, pe vechiul amplasament. Însă tărăşenia n-avea să se sfârşească atunci!

 

Scurtă a fost bucuria reclamanţilor!

După nici măcar un an, procurorul general a formulat un recurs în anulare, aducând cauza înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se susţinea nerespectarea Legii fondului funciar şi o eroare de judecată pe fond, în hotărârea Curţii de Apel.

Abia apucaseră să se vadă stăpâni pe întreg terenul. Hotărârea ÎCCJ a picat ca un trăznet. Hotărârea Curţiii de Apel fusese anulată. Reclamanţii se pomeniră văduviţi de stăpânirea celor 3 hectare. Se revenise la situaţia iniţială, statornicită de către Judecătoria Orăştie.

Nu s-au lăsat biruiţi!  Aşa au ajuns protagoniştii acestei aventuri în justiţie să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului în vara lui 2005, cu o cerere formulată contra statului român. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, ce va delibera asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor.

Reclamanţii au susţinut că anularea hotărârii definitive prin care fuseseră puşi în stăpânirea întregii suprafeţe naţionalizate, prin admiterea recursului în anulare formulat de către procurorul general, a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi drepturilor lor de proprietate.

Potrivit Protocolului 1 la Convenţie, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi-n condiţiile prevăzute de lege, de principiile generale ale dreptului internaţional. Împricinaţii au reclamat, la CEDO, că ÎCCJ le-a lezat dreptul de proprietate în privinţa terenurilor, pe care cooperativa agricolă le înstrăinase anterior.

Reprezentantul statului român a afirmat că presupusa atingere a principiului securităţii raporturilor juridice şi imixtiunea în dreptul de proprietate erau, la momentul producerii faptelor, prevăzute de legislaţia românească. Că ele urmăreau un scop legitim: aplicarea legii! Şi că reclamanţii aveau posibilitatea de-a căpăta terenuri pe alte amplasamente.

Totuşi, Curtea nu s-a lăsat înduplecată de argumentele Guvernului (destul de firave!). Mai existau precedente de acest soi. De pildă cazul Brumărescu contra României, când statul avusese de pierdut. Curtea a apreciat că Guvernul n-a furnizat niciun argument convingător, care să poată susţine concluzia neîncălcării Convenţiei.

S-a luat notă că, la sesizarea procurorului general, ÎCCJ a reanalizat cazul şi, printr-o interpretare contrară legislaţiei interne, a anulat hotărârea definitivă ce reconstituia dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenurilor preluate samavolnic de către stat de la înaintaşii acestora.

 

Şi s-a făcut dreptate!

Potrivit ultimelor ştiri juridice, Hotărârea CEDO din 10.07.2012, în cauza Lancranjan Franchini şi alţii contra României a văzut lumina tiparului în „Monitorul Oficial” 118/2015. CEDO a considerat că, prin anularea hotărârii prin care fuseseră puşi în posesie asupra întregii suprafeţe naţionalizate, s-a adus atingere dreptului lor la un proces echitabil. Concluzia CEDO? Scurtă dar cuprinzătoare: au fost încălcate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul 1.

Curtea a considerat că e cazul să aplice o prevedere care spune că, în caz de încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale, dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, se acordă părţii lezate o echitabilă reparaţie.

Reclamanţii au solicitat, pentru prejudiciul material şi moral, suma de 305 000 euro, prezentând şi un raport de expertiză potrivit căruia valoarea terenurilor de-a căror stăpânire nu s-au putut bucura era de 105 000 euro. Guvernul a prezentat un alt raport de expertiză, conform căruia terenurile erau evaluate la puţin peste 36 000 de euro.

S-a apreciat, la CEDO, că prin confirmarea titlului de proprietate şi prin punerea în posesie, reclamanţii s-ar găsi într-o situaţie pe cât posibil echivalentă celei în care s-ar fi aflat de n-ar fi fost încălcate prevederile Convenţiei.

CEDO a decis că statul român va achita 3000 de euro, ca daune morale, total ce se va împărţi reclamanţilor. Întrucât reclamanţii n-au solicitat rambursarea altor cheltuieli prilejuite de către judecată, acestea… nu s-au acordat. Curtea a hotărât că statul român trebuie să pună restul de suprafaţă, cele 3 hectare revendicate, în stăpânirea celor 3 reclamanţi. În caz de neconformare în 3 luni, suma de 37 000 de euro trebuia transferată din vistieria statului în buzunarele reclamanţilor, ca daune materiale.

În încheierea acestei poveşti despre justiţie şi perseverenţă, dăm deplină dreptate celui care a spus că omul ce nu se opreşte din drum ajunge departe. Ca să parcurgi cu succes drumul către dreptate, trebuie să te înarmezi cu răbdare, fiindcă destinaţia nu-i întotdeauna la doi paşi distanţă. Uneori îţi poţi afla dreptatea, la fel ca protagoniştii poveştii noastre, abia dincolo de hotarele ţării, la CEDO!