Importanţa negocierii în faza precontractuală


negociere

Faza precontractuală, se identifică in Codul civil ca fiind acea perioadă de timp în care părţile fie vor negocia, fie una dintre părţi va accepta fară rezerve o ofertă de a contracta, pe care cealaltă parte i-a transmis-o.

Codul civil, în art. 1181- 1203, prevede modul în care ia naştere un contract, conduita părţilor in negocieri, modul în care se va face o ofertă de a contracta, precum şi condiţiile în care aceasta va putea fi acceptată.

 

Astfel, referitor la naşterea unui contract, art. 1182 alin. 2 din Legea 287/2009 republicată în Monitorul Oficial din 15.07.2011, susţine că este suficient ca părţile să se inţeleagă asupra elementelor esenţiale ale contractului, lăsând “pentru mai târziu” elementele secundare, a căror stabilire – fiind mai puţin importantă – poate fi încredinţată şi unui terţ. Bineînţeles că există posibilitatea ca părţile să nu cadă de acord asupra acestor elemente neesenţiale, sau ca terţul să nu ia o decizie în sensul stabilirii acestora, dar tocmai pentru că este vorba de un contract trebuie să ne asumăm şi un risc. De aceea avem nevoie de instanţă – ca ea să hotărască în caz de neînţelegere.

Legiuitorul a avut în vedere acest aspect şi a reglementat situaţia (care evident ar trebui sa fie una de excepţie) în alin. 3 al art. 1182: “…dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor”.

De exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare, sunt elemente esenţiale individualizarea bunului vândut şi stabilirea preţului. Toate celelalte elemente sunt considerate neesenţiale. În consecinţă, dacă instanţa va fi sesizată în scopul stabilirii locului predării bunului vândut, aceasta va putea dispune completarea contractului în acest sens, însă nu oricum, ci ţinând seama de intenţia părţilor.

 

Referitor la conduita părţilor, art. 1183 din Codul Civil, precizează că părţile care se implică în negocieri au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor, neputând fi considerate răspunzătoare pentru eşecul acestora. Cu toate acestea, partea implicată într-o negociere trebuie să respecte exigenţele bunei-credinţe şi să respecte confidenţialitatea negocierilor precontractuale. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.

Aşadar, partea nu este răspunzătoare de ruperea negocierilor decât dacă aceasta este contrară exigenţelor bunei-credinţe, iar potrivit alin. 3 al art. 1183 este contrară exigenţelor bunei credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. Legiuitorul se rezumă să spună “între altele”, creând astfel o listă exemplificativă a lucrurilor contrare bunei-credinţe, dar lăsându-l pe judecător ‘‘să-şi pună mintea la contribuţie’’ pentru  a le depista.

În cazul în care a fost emisă o ofertă de a contracta, care conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga, contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştintă de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1186 alin. 1 Cod Civil coroborat cu art 1188 din Codul Civil). Contractul se consideră încheiat şi la momentul acceptării ofertei prin săvârşirea unui act sau fapt concludent, chiar şi fără înştiinţarea ofertantului (art. 1186 alin. 2).

În concluzie, negocierile, purtate bineînţeles cu bună-credinţă, au o importanţă covârşitoare pentru a dobândi succes în afaceri, reprezentând adevărate călăuze în spaţiul nemărginit al încheierii contractelor.