Legea privind darea în plată a fost încă de la început subiect de dispută şi a atras numeroase critici.

Potrivit ştirilor juridice, recent Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a afost contestată în integrialitatea sa fiind invocată o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că legiuitorul intervine asupra unor raporturi juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat; se arată, astfel, că prin reglementarea criticată, şi anume art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost respinse acţiunile în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale sau prin care au fost respinse contestaţii la executare formulate în procedura executării silite.

Se arată, în esenţă, că se încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii legii, întrucât i se impune creditorului ipotecar să accepte bunul în orice condiţii, cu efect liberatoriu, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să confirme transferul dreptului de proprietare în patrimoniul său. Se mai arată că legiuitorul modifică destinaţia bunului, afectat iniţial garantării executării unui contract de credit, în bun ce serveşte ca mijloc de plată cu efect liberatoriu.

Se arată că modificarea/reaşezarea riscurilor asumate prin contract sau chiar modificarea preţului agreat de părţi nu poate avea loc printr-o ingerinţă a legiuitorului în economia contractului, ci doar în ipoteze excepţionale de rupere a echilibrului contractual ce trebuie cercetate pentru fiecare contract în parte de către instanţa judecătorească. Tot în acest context se arată că art. 7 din lege stabileşte o procedură antinomică Codului de procedură civilă.

Curtea Constituţională a reţinut că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864.

Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente, iar suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.

Prin urmare, Curtea constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 288/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 637/2018.