Legislația în domeniul muncii stabilește de o manieră clară posibilitatea de a încheia un contract colectiv de muncă la nivelul unei societăți, fiind evident că noțiunea de „unitate” are o relație de tipul gen-specie cu noțiunea de „societate”.

Ceea ce nu regăsim reglementat de o manieră specifică, nici în legislația muncii și nici în cea comercială, este posibilitatea de a încheia un contract colectiv de muncă la nivelul sucursalelor unei societăți, chestiune care prezintă un interes deosebit în practică.

Așadar, conform art. 128, alin (1) din Legea 62/2011 a dialogului social, publicată în Monitorul Oficial nr. 322/2011, „Contractele colective de muncă se pot negocia la nivel de unități, grupuri de unități și sectoare de activitate.” Analizând posibilitatea încheierii contractelor colective la nivelul sucursalelor societăților reglementate de Legea 31/1990, ne interesează negocierea la nivelul unității. În art. 1, alin (11) al aceleași legi, regăsim definiția noțiunii de unitate: „persoana juridică care angajează nemijlocit forță de muncă.” Astfel cum anticipam, nu există îndoială că la nivelul unei societăți se pot încheia contracte colective de muncă, întrucât aceasta este persoană juridică de la data înregistrării sale în Registrul Comerțului și efectuează angajări nemijlocite ale forței de muncă. Mai mult decât atât, negocierile colective la nivel de societate sunt obligatorii, în baza art. 129, alin (1) din Legea 62/2011, mai puțin în cazul în care nu are mai mult de 21 de angajați.

În ceea ce privește sucursalele, art 43, alin (1) din Legea 31/1990 prevede următoarele: „Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa.” Astfel, sucursala nu devine persoană juridică de sine stătătoare de la momentul înregistrării. Ea face parte, din acest punct de vedere, din structura organică a societății primare fondatoare, singura care deține calitatea de subiect de drept. Altfel spus, sucursala se analizează ca un dezmembrământ, o modalitate de descentralizare a activității societății-mamă care o patronează. Fiind, așadar, lipsită de personalitate juridică, sucursala are un grad destul de ridicat de autonomie funcțională, dar nu poate fi inclusă în noțiunea de persoană juridică per se.

Doctrina apreciază că sucursala, spre deosebire de filială, se caracterizează printr-o dublă subordonare faţă de societatea primară care a înfiinţat-o: pe de o parte, dependenţa de ordin economic, iar pe de altă parte, cea de natură juridică. Însuşi actul de înfinţare al sucursalei, spre deosebire de filială, constă într-un mandat complex, pe care i-l încredinţează societatea-mamă, definindu-i modul de organizare, dotarea materială, condiţiile de funcţionare, inclusiv sfera de activitate. În baza subordonării juridice, sucursala nu îndeplinește prima condiție pentru a fi definită drept unitate în sensul art. 1 al Legii 62/2011.

Cu privire la posibilitatea de a angaja nemijlocit forță de muncă, art. 2, alin. (3) din HG 500/2011 privind registrul general de evidență a salariaților, cu modificările și completările ulterioare, prevede că „angajatorii care au înființat sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, cărora le-au delegat competența încadrării personalului prin încheierea de contracte individuale de muncă, pot delega acestora și competența înființării registrului.” Din această prevedere ne interesează să extragem faptul că sucursalei poate să îi fie delegată de către societatea-mamă posibilitatea/ prerogativa de a face angajări, astfel că acestea pot, în mod nemijlocit, să încheie contracte individuale de muncă.

Totuși, raportat la interpretarea gramaticală a definiției de unitate, ar rezulta că cerința personalității juridice este cumulativă cu cea a posibilității de a face angajări. În același timp, dacă societatea este unitate, iar sucursala un dezmembrământ al unității, o parte din structura sa organică, fără personalitate juridică, încheierea unui contract colectiv la nivelul societății ar conduce la imposibilitatea de a încheia un contract colectiv la nivelul sucursalei, aceasta fiind parte integrantă a societății-mamă.

Potrivit noutăților juridice, această perspectivă este confirmată și de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 139/R/2008, care apreciază următoarele: „La nivelul sucursalelor C-N, B, T şi B s-au înfiinţat sindicate care, prin sentinţe judecătoreşti au obţinut reprezentativitate, această reprezentativitate fiind constatată de către instanţele de judecată nu la nivel de unitate, aşa cum prevede act. 17 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, ci la nivel de sucursală” din aceste considerente reieșind faptul că sucursala este o entitate distinctă de definiția dată de dreptul muncii noțiunii de unitate.

Instanța continuă cu următoarele precizări: „Or, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona. Rezultă deci că sucursalele nu au statut de unitate în conformitate cu definiţia dată potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă”, textul art. 1, alin (3) din Legea 130/1996, abrogată odată cu intrarea în vigoare a Legii 62/2011, fiind aproape identic cu acela al art. (1), alin (11) al acesteia din urmă.

Așadar, din interpretarea dispozițiilor legale, reiese faptul că numai societatea mamă și filialele acesteia, care au personalitate juridică distinctă, îndeplinesc condițiile necesare încheierii unui contract colectiv de muncă, iar nu sucursalele, care sunt structuri cu o oarecare autonomie funcțională, dar fără să reprezinte unități în sensul Legii 62/2011.