Potrivit legislaţiei pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Art. 434 alin. 2) C. procedură penală prevede că nu pot fi atacate cu recurs în casaţie hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Potrivit ultimelor noutăţi legislative, articolul de mai sus a constituit motivul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.

Motivarea excepţiei de neconstituţionalitate

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală – care interzic inculpatului atacarea cu recurs în casaţie a hotărârii pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei – încalcă egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie.

Se consideră că prevederile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală nu au fost corelate cu modificările legislative intervenite ulterior publicării Deciziei nr. 235 din 7 aprilie 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate

Prin Decizia nr. 573/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 959/2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate.

Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală creează, sub aspectul posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a hotărârii prin care se soluţionează fondul cauzei, o vădită inegalitate de tratament juridic între persoane aflate în situaţii similare, şi anume părţile procesului penal, în funcţie de procedura de judecată urmată de inculpat/coinculpat – cea obişnuită, respectiv cea referitoare la recunoaşterea vinovăţiei -, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în drepturi.

Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale în cadrul procedurii privind admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal.

Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

În concluzie, se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.