Regimul străinilor în România este reglementat prin prevederi speciale în care se prevede intrarea, şederea şi ieşirea străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi măsuri specifice de control al imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asumate de România prin documentele internaţionale la care este parte.
În cazul străinilor care se află pe teritoriul României în mod ilegal se poate emite o decizie de returnare de către Inspectoratul General pentru Imigrări.
Cazurile când şederea este considerată ilegală sunt prevăzute în art. 81 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, respectiv: străinul a trecut sau a încercat să treacă ilegal frontiera de stat a României; străinul a intrat în România în perioada interdicţiei de intrare în România dispusă anterior; străinul nu mai îndeplineşte condiţiile de intrare şi/sau de şedere prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă; dreptul de şedere al străinului, stabilit prin viză, în baza acordurilor de desfiinţare a vizelor, sau, după caz, prin permisul de şedere ori de mic trafic de frontieră, a încetat;străinul pentru care s-a finalizat procedura de azil sau care a renunţat la aceasta şi care nu a respectat obligaţia de a părăsi teritoriul României, stabilită potrivit legislaţiei privind azilul sau în cazul în care străinul a fost declarat indezirabil.
Potrivit ştirilor juridice, în ceea ce priveşte decizia de returnare, în art. 85 din ordonanţa prevăzută mai sus, aceasta poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare. Instanţa soluţionează contestaţia în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia iar hotărârea instanţei este definitivă.
Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că din interpretarea dispoziţiilor art. 129 din Constituţie rezultă că prin lege se pot stabili una sau mai multe căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, fără a putea fi suprimat dreptul la exercitarea unei căi de atac prin declararea ca definitivă a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă. Apreciază că în cauză sunt aplicabile cele reţinute de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. XVII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Curtea Constituţională a reţinut că soluţia legislativă criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la garantarea accesului liber la justiţie, întrucât textele de lege criticate oferă străinului interesat posibilitatea de a contesta în justiţie legalitatea şi temeinicia deciziei de returnare emise de autoritatea competentă, cererea sa urmând să fie examinată de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială. Curtea a apreciat că sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiţie presupune posibilitatea celor interesaţi de a le exercita, în condiţiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia.
Astfel, având în vedere cele de mai sus Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 611/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 935/2016.