În comuna primitivă şi-n Antichitate, problema ispăşirii pedepselor penale se punea în termeni tranşanţi- „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Abia apoi, după multă vreme, câţiva aveau să îşi dea seama, concomitent cu apariţia creştinismului, că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea sa!”

Până să ia act de acest lucru şi regii, tribunalele, structurile poliţieneşti şi armatele, au trecut secole şi au fost secerate milioane de vieţi, pentru greşeli minore. Multă vreme nu s-a ţinut seama, în aplicarea pedepsei, de persoana vinovatului, de forma de vinovăţie (culpă, intenţie directă) şi nici de posibilităţile de recuperare a acestuia pentru societate.

În Apus a funcţionat Inchiziţia dar, mai apoi, demolatorii Bastiliei, revoluţionarii de la 1789, au întrecut-o prin numărul uriaş de victime făcute în doar câţiva ani. Lupta pentru dreptate şi o lege mai bună continuă şi azi! Secole la rând s-a mers pe principiul „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!”

Pedepsele erau disproporţionate, judecata sumară (aşa cum se întâmplă şi azi la răsturnările de regim politic). Nimeni nu discuta despre circumstanţe atenuante. Flinta era tot timpul încărcată iar gloanţe… berechet. Paloşul călăului ori ghilotina erau bine ascuţite. E drept că şi răufăcătorii pândeau peste tot.

Şanse de reabilitare

Pe lângă faptul că sistemul de recompensare „ochi pentru ochi” are şi azi un procent îngrijorător de adepţi (şi asta ar dovedi-o din plin un sondaj pe tema introducerii pedepsei capitale, chiar la un popor blajin, ca românii!), există sisteme juridice care nu-i lasă vinovatului şansa de a se reabilita, de a arăta că regretă fapta şi că n-ar mai reedita, în ruptul capului, răul comis.

Cum să mai arate făptuitorul că s-a schimbat, că se căieşte şi că este reintegrabil în societate dacă a primit o pedeapsă cu detenţia pe 100 de ani, aşa cum se practică peste Ocean?! Mai are şansa?

Orice sancţiune penală trebuie adaptată la persoana vinovatului. Cele hotărâte de către instanţă se pun practică, dar modul de exectuare a pedepselor trebuie monitorizat. Odată ce pedeapsa a fost ispăşită şi făptuitorul eliberat (la termen sau mai devreme, sub anumite condiţii), trebuie să aibă loc şi integrarea socială a acestuia, trebuie preîntâmpinată recidiva. Iar aceste sarcini sunt de competenţa serviciului de probaţiune!

Cel vinovat de săvârşirea unei fapte antisociale este monitorizat şi evaluat periodic, fie că-i vorba despre pedeapsa cu închisoarea ori altă sancţiune. Rezultatele acestor evaluări sunt puse la dispoziţia organelor judiciare şi de ele depinde viitorul tratament ce-i va fi aplicat făptuitorului.

Consilierul de probaţiune se poate confrunta cu situaţii foarte dificile şi de aceea i se cer aptitudini deosebite, o solidă pregătire de specialitate (în domeniul dreptului, sociologiei, psihologiei) şi nu în ultimul rând un caracter integru.

În documentele de evaluare pe care le întocmesc consilierii de probaţiune la solicitarea instanţei vor fi incluse date privind starea de sănătate psihică şi somatică a persoanei în cauză, starea civilă, ocupaţia, gradul de şcolarizare, contextul săvârşirii faptei incriminate, existenţa unor elemente subiective ce ar putea favoriza recidiva sau, dimpotrivă, ar facilita rapida reinserţie socială şi altele.

Libertatea condiţionată nu-i pentru oricine!

La nivel abstract, pur teoretic, nu se poate insista suficient de mult pe faptul că pe umerii personalului din serviciul de probaţiune apasă o imensă răspundere şi că, la acest nivel, pot exista lacune.

În urma săvârşirii infracţiunii de viol, faptă comisă cu o cruzime deosebită, inculpatul M. a primit o condamnare de 8 ani. Oare cât ar fi căpătat în SUA?! Fiindcă, pe timpul detenţiei, mai vizibilă a fost cuminţenia sa decât lipsa reeducării, abia au trecut 5 ani că i s-a şi deschis uşa temniţei. (Asta deşi răufăcătorul nu s-a putut abţine să nu trimită ameninţări către fosta sa victimă, lucru omis la liberare!)

Şi el, ca mai toţi deţinuţii, se considera nevinovat. În comisia care a propus eliberarea lui M. au intrat, fireşte, un consilier de probaţiune şi un psiholog. După două încercări ratate, instanţa i-a arătat îngăduinţă şi… calea liberă spre ieşirea penitenciarului. Putea merge unde voia. În mod normal, singurele lui raporturi cu trecutul infracţional ar fi trebuit să mai fie prezentarea periodică la serviciul de probaţiune.

Din păcate, M. nu era un om reintegrabil în comunitate. Fatalmente, nici comisia ce a emis propunerea de eliberare şi nici instanţa n-au realizat cine le stă înainte. Deşi ar fi fost necesar! Fiindcă era un individ ieşit din comun, ca periculozitate.

Pentru a-şi da seama că prin faţa lor a trecut un infractor înrăit, greu recuperabil, cei ce i-au decis eliberarea au trebuit să afle, la scurtă vreme, că M. a recidivat. Urmarea eliberării precipitate şi a pedepsei iniţiale prea blânde? Încă o victimă! O tânără ucisă…

Sistemul de probaţiune, reorganizat

Evocarea unor astfel de fapte şi persoane repugnă oricărui om cu o afectivitate normală, dar tocmai ele ilustrează faptul că instituţia probaţiunii, la fel ca şi actul de justiţie, nu-i o joacă de copii. Consecinţele lipsei de diligenţă pot fi teribile!

Legea 252/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 512/2013 şi reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, atât la nivel central cât şi în teritoriu.

În lumina nouă adusă de către Legea 252, edificiul probaţiunii româneşti apare, dacă nu reclădit din temelii, atunci măcar extins, recompartimentat şi consolidat. Adaptat noilor realităţi, de care aderarea la UE nu-i străină. Reforma sistemului de probaţiune trebuie examinată în contextul iminentei apariţii a noii legislaţii penale.

Dacă am privi sistemul de probaţiune ca pe un organism aflat în plină evoluţie, am spune că noile reglementări aduc atât mutaţii structurale cât şi preschimbări fiziologice (ţinând de îndeplinirea unor funcţii de bază).

Pe latură funcţională sunt vizate, ca obiective, reducerea fenomenului infracţional, diminuarea recurenţei infracţionale (deşi unii nu se lecuiesc nici după 2-3 condamnări!) şi în fine, facilitarea reinserţiei sociale a foştilor condamnaţi.

Personalul de probaţiune, pe a cărui pregătire profesională se va pune un şi mai mare preţ, intervine în perioada post-eliberare şi pe parcursul executării sancţiunii. Ba chiar şi-n individualizarea pedepsei penale!

Privitor la aceste aspecte, adoptarea noii legi penale şi a noii proceduri penale va aduce transformări faţă de care funcţionarea sistemului de probaţiune nu trebuie să se afle în contratimp.

Prezenţă în toate judeţele şi noi posturi

O parte din vechea legislaţie, anume OG 92/2000, nu-şi mai are rostul, odată ce Legea 252 intră-n vigoare. S-a recurs la abrogare! După sumedenia de amendamente pe care reglementarea le-a primit pe parcursul traseului prin legislativul ţării, în calitate de proiect, s-au operat mai mult decât simple modificări de formă, precum introducerea unui cuvânt în titulatura Direcţiei de probaţiune.

Deşi se va afla tot în subordinea Ministerului Justiţiei, Direcţia Naţională de Probaţiune (aşa cum se va numi în curând) va poseda, ca elemente noi (şi foarte importante!) personalitate juridică şi buget propriu. Totodată, în organigrama sa vor răsări funcţii noi, directorii adjuncţi şi şefii de serviciu.

De asemenea, acum vor exista servicii de probaţiune în orice capitală de judeţ, pentru ca supravegheaţii să nu-şi mai tocească pingelele străbătând distanţe mari. Că tot se preconizează scumpirea biletelor de tren iar proaspăt ieşiţii de la răcoare nu stau întotdeauna bine cu finanţele. Asta dacă nu cumva au rezerve dosite!

Deşi unul dintre obiective este reducerea efectivelor de persoane încarcerate, eliberările n-ar trebui să se facă pe bandă rulantă şi fără o serioasă analiză a nivelului de pericol social. Este adevărat, costurile întreţinerii celor aflaţi după gratii sunt imense!

Dar cheltuielile penitenciarelor nu pot fi puse înaintea unor valori precum viaţa, integritatea corporală sau proprietatea privată. Respectarea drepturilor omului este esenţială, dar odată ce-a dat frâu liber unor porniri antisociale, infractorul nu se poate aştepta decât la o serie de îngrădiri ale drepturilor sale!

Liber, dar… sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amânarea aplicării pedepsei, eliberarea condiţionată, sunt măsuri în cursul cărora persoana căreia i-au fost aplicate va fi monitorizată de către serviciul de probaţiune.

Supravegherea, exercitată de un consilier de probaţiune, va fi dispusă de către instanţă. La nici 5 zile de la comunicarea hotărârii instanţei, beneficiarul măsurii (spunem beneficiar fiindcă totuşi a scăpat de temniţă!) va fi chemat la serviciul de probaţiune.

Dacă întârzie, implicarea câtorva poliţişti îl poate zori suficient să vină. Asta dacă mai poate fi găsit! Pentru fiecare supravegheat va fi întocmit câte-un dosar de probaţiune. La prima întâlnire, condamnatului îi vor fi aduse la cunoştinţă măsurile de supraveghere ce-i vor fi aplicate.

Nu mai târziu de 30 de zile, va fi întocmit planul de supraveghere. Dacă individul supravegheat mizează pe faptul că singurele contacte cu serviciul de probaţiune se reduc la vizitele sale programate la sediul serviciului de probaţiune se înşeală. Consilierul de probaţiune va putea veni şi ca oaspete neanunţat. N-are el trebuinţă de invitaţie!

Marea majoritate a deţinuţilor sunt precar şcolarizaţi. Majoritatea celor prinşi şi pedepsiţi! Hoţul neprins e negustor cinstit. Din păcate, infracţiunile la nivel înalt sunt bine muşamalizate, că doar făptuitorii “au şcoală”.

Dacă s-a stabilit obligaţia urmării unui curs de formare profesională sau îmbunătăţirea nivelului de şcolarizare, consilierul de probaţiune va căuta ceva potrivit pentru cel supravegheat. El poate urmări rezultatele şcolare obţinute şi frecvenţa. Important, însă, pentru monitorizat, este să nu-i fie scăzută… nota la purtare!

Cu binişorul nu se poate? Merge şi cu închisoarea!

În perioada de supraveghere poate apărea situaţia în care individul monitorizat nu-şi respectă obligaţiile (şcolarizarea, tratamentul medical dispus). Nerespectarea poate avea cauze subiective dar şi obiective. Dacă obligaţiile asumate n-au fost îndeplinite în mod deliberat, instanţa poate revoca sancţiunea iniţială, cu agravarea situaţiei supravegheatului.

Conform Legii 252, personalul de probaţiune va urmări şi executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunităţii. Poate surveni situaţia în care persoana căreia i s-a aplicat măsura nu mai poate lucra. Culmea, sănătatea nu i-a jucat feste la săvârşirea faptei sancţionate, dar îi pune piedici, acum, la muncă!

Sau individul poate să se supere pe viaţă şi pe lipsa remuneraţiei. Să nu mai accepte munca impusă, pe străzi şi pe la spaţii verzi. Ce-i facem, îl scutim? Instanţa de executare va decide în ambele situaţii. Dar în caz de rea-voinţă, vinovatul sigur nu va nimeri într-un loc de ispăşire mai bun, cu panseluţe gata sădite şi colegi zâmbitori!

Numărătoarea inversă…

Când va intra în vigoare Legea 252? Nu toate prevederile sale vor fi valabile simultan! Primele se vor aplica prevederile referitoare la organizarea sistemului de probaţiune (unde se vorbeşte despre Direcţia Naţională de Probaţiune, despre personalul aferent şi serviciile de probaţiune din teritoriu). Ele intră în vigoare după 40 de zile de la momentul publicării legii (în „Monitorul Oficial” 512/14.08.2013).

Restul prevederilor intră-n vigoare nici mai devreme şi nici mai târziu decât Noul Cod Penal, mai precis anul viitor, în prima zi a lui februarie, aşa cum reiese din Legea 187/2012. Este de dorit să nu mai apară tergiversări pe ultima sută de metri, precum s-a întâmplat în cazul noului Cod de Procedură Civilă.

Dacă Legea 252/2013 este sau nu adaptată concretului, rămâne s-o arate evoluţia viitoare a fenomenului infracţional şi în special numărul recidivelor!