Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că normele Codului muncii care reglementează competența teritorială (art. 269 alin. 2: instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului) sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului. Astfel, potrivit art. 210 coroborat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia. În speță, Înalta Curte a stabilit competența teritorială prin raportare la dispozițiile Codului Muncii.

(Decizia nr. 311 din data de 1 februarie 2018 pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect litigiu de muncă)