Vă invit, astăzi, să fim precauţi şi să ne gândim la ce poate merge rău, după momentul  în care am încheiat un contract prin care am transmis sau am dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun. Primul lucru ce ne vine în minte se leagă, bineînţeles, de reaua-credinţă a co-contractantului: că ar putea să nu plătească preţul, ori să nu ne predea bunul, să încerce să ne fraudeze, etc. Dar dacă bunul piere datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de culpa vreuneia din părţi? Juridic vorbind, intervine problema riscului contractului şi a modului cum este suportat. Vestea bună este că Noul Cod Civil a adus, în această privinţă, o modificare binevenită.

Vechea reglementare versus noua reglementare

Instituţia riscului contractului în contractele translative de proprietate, reglementată de art. 1274 Cod Civil ne ajută să determinăm ce se întâmplă dacă, independent de acţiunile părţilor ori ale oricărei altei persoane, bunul ce deja a fost vândut piere. Pentru a înţelege mai bine, să analizăm un exemplu factual.

X vinde o maşină lui Y; după ce părţile au încheiat contractul (iar preţul nu a fost încă plătit) maşina nu a fost imediat predată de către vânzătorul X. În cele două zile în care aceasta a rămas în detenţia vânzătorului, maşina a fost distrusă în timpul unei furtuni, de un copac bătrân care a căzut pe aceasta.

După vechea reglementare, în această nefericită situaţie, Y ar fi datorat în continuare preţul pentru bunul ce nici măcar nu îi fusese predat, la momentul distrugerii, bunul fiind în proprietatea sa. Iar, în caz de distrugere parţială a bunului, Y ar fi fost obligat să accepte bunul în starea în care se afla după intervenţia cazului de forţă majoră, cu o reducere corespondentă a preţului.

Noul Cod Civil a eliminat această dispoziţie vădit nedreaptă pentru cumpărător; articolul 1274 stabileşte că atât timp cât “bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii foruite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, e obligat să o restituie”. Aşadar, faptul că dreptul de proprietate a fost deja transmis în speţa de mai sus nu va mai atrage obligaţia cumpărătorului X de a plăti preţul pentru maşina ce nici măcar nu i s-a predat; aşa cum este logic şi de bun-simţ, vânzătorul va suporta riscul pieirii fortuite.

Totuşi, dacă, în speţa noastră, cumpărătorul Y fusese pus în întârziere pentru a-şi executa obligaţia de a ridica bunul – fusese somat să execute ridicarea – în caz de pieire a bunului, riscul va fi suportat de el. Ceea ce înseamnă că va datora preţul vânzătorului X.

Când are loc transferul dreptului de proprietate?

Din cele explicate mai sus, rezultă clar faptul că problema riscului contractului este strâns legată de momentul în care se transmite dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător. Contractul de vânzare este, de regulă, consensual; nu se cere o formalitate pentru valabilitatea sa, cum este forma autentică. Ceea ce înseamnă că vânzarea îşi produce efectele juridice şi în lipsa unui act scris, prin simplul consens al părţilor (acestea preferă, de cele mai multe ori, să întocmească un încris – şi bine fac! – pentru a avea un mijloc de probare a convenţiei). Mai mult, contractul de vânzare ia naştere, juridic vorbind, din momentul în care părţile s-au pus de acord cu privire la bunul ce îl vând ce preţul ce îl plătesc, chiar dacă bunul nu a fost predat şi preţul nu a fost plătit. Din acel moment, convenţia de vânzare îşi începe existenţa, producând efecte juridice.

De aici, se poate observa unde intervenea greşeala Vechiului Cod Civil în reglementarea acestui aspect: raţionamentul Codului era, din punct de vedere teoretic, corect, deoarece, în speţa noastră, la momentul pieirii bunului, acesta aparţinea lui X, din punct de vedere juridic. Însă un astfel de raţionament, fie el corect juridic, era, cu siguranţă, incorect la modul practic şi, de ce nu, moral. De aceea, modificarea acestei “hipercorectitudini” legale de către NCC este binevenită.

Dar, atenţie! Se exclud din discuţia de faţă vânzările de bunuri imobile – construcţii şi terenuri – ce nu doar că au nevoie de formă autentică a contractului, ci, după NCC, transferul dreptului de proprietate are loc de la momentul înscrierii în cartea funciară.

Caz fortuit şi caz de forţă majoră

Aşa cum deja am menţionat, instituţia riscului contractului devine aplicabilă numai dacă pieirea bunului a intervenit indiferent de culpa oricărei altei persoane. În cazul culpei uneia din părţi, va avea loc rezoluţiunea contractului, cu plata de daune-interese, iar, în cazul în care bunul piere din cauza unui terţ, acesta va răspunde delictual pentru fapta sa cauzatoare de prejudicii.

Aşadar, dispoziţiile privind riscul contractului vor cunoaşte aplicarea doar când bunul a pierit datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră. În cel din urmă caz, situaţiile sunt bine-definite – este vorba de evenimente cu totul externe, absolut inevitabile şi invincibile, cum ar fi: cutremurul, inundaţiile, incendiile, grindina, vântul puternic, greva, revoltele populare, războiul, embargoul. Cazul fortuit, în schimb, are o definiţie mai largă – este o împrejurare imprevizibilă şi de neînlăturat, dar care nu întruneşte caracterul extraordinar al forţei majore, cum ar fi: ploi torenţiale, alunecări de teren, reacţia imprevizibilă a unui animal, etc.

Concluzii?

Aşadar, este momentul să recunoaştem un merit Noului Cod Civil, care a înlocuit regula res perit domino – pieirea o suportă proprietarul, nicio nuanţare, cu res perit debitori – va suporta riscul cel ce trebuia să execute obligaţia de predare, şi nu o mai poate face. Şi îl va suporta, neputând să pretindă preţul, aşa cum ar fi putut sub imperiul Vechiului Cod Civil, ori, dacă a încasat preţul, va trebui să îl restituie.

De asemenea, este foarte de important de reţinut că cele expuse despre riscul contractului – ca şi majoritatea dispoziţiilor de drept civil – sunt norme supletive, ceea ce înseamnă că ele se aplică numai dacă părţile nu au convenit altfel în contractul lor. Dacă, în convenţie, s-a stipulat, de exemplu, că riscul este suportat de un terţ, atunci aceasta este dispoziţia ce se va aplica, deoarece “contractul are valoare de lege între părţi”.