Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit legislaţiei, art. 434 C. procedură penală, pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Acest articol de lege a fost criticat din mai multe considerente invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât sintagma “deciziile pronunţate de curţile de apel” îngrădeşte dreptul de a ataca cu recurs în casaţie o încheiere definitivă pronunţată, în temeiul art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală, în soluţionarea căii de atac a contestaţiei, de un judecător de cameră preliminară de la tribunal.

Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar din perspectiva unor critici diferite.

Trebuie să avem în vedere că în noua reglementare recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu – zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabil.

În concluzie, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi admisă având în vedere considerentele de mai sus, ea a fost respinsă prin Decizia nr. 465/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 765/2017.