Angajatorul are dreptul de a dispune cercetarea disciplinară şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Conform legislaţiei, art. 252 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Atenţie! În decizie, sub sancţiunea nulităţii, trebuie cuprinse în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3) C.muncii, nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică, termenul în care sancţiunea poate fi contestată, instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabil trebuie să fie explicite, în detaliu?
La întrebarea de mai sus vom răspunde prin prezentarea unui caz practic.
Tribunalul a admis excepţia nulităţii absolute a deciziei de sancţionare şi a constatat nulă decizia de sancţionare. Tribunalul a reţinut că petenta a fost sancţionată cu diminuarea salariului de bază pe o durata de 3 luni cu 10% începând cu luna mai 2011. Instanţa de judecată a apreciat ca susţinerile petentei sunt întemeiate întrucât decizia de sancţionare aplicată acesteia este lovită de nulitate absolută.
A reţinut că în decizie trebuie cuprinse motivele pentru care au fost înlăturate apărarile formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, norma juridică fiind imperativă iar omisiunea oricăreia din elementele obligatorii enumerate atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.
Potrivit ştirilor juridice, împotriva deciziei de mai sus s-a formulat recurs.
Instanţa de recurs a reţinut că textul nu obligă unitatea la o argumentare excesivă şi în amănunt pe fiecare susţinere formulată de către salariat în apărarea sa, fiind suficientă arătarea motivelor care, în opinia unităţii, conduc la o altă situaţie decât cea invocată de către salariat ca apărare. Din decizia se observă că unitatea a precizat faptele care au condus la aplicarea sancţiunii disciplinare, a menţionat care au fost apărările salariatului şi a răspuns acestor apărări punctual, argumentând în mod sintetic poziţia unităţii faţă de apărările contestatoarei.
În concluzie, textul prevăzut de art. 252 alin.2 lit. c din Codul muncii, nu obligă unitatea la o argumentare excesiă şi în amănunt pe fiecare susţinere formulată de către salariat în apărarea sa, fiind suficientă arătarea motivelor care, în opinia unităţii, conduc la o altă situaţie decât cea invocată de către salariat ca apărare. Motivele pot fi expuse în mod sintetic, privind aspecte esenţiale de natură a expune în mod clar poziţia unităţii faţă de apărările salariatului.