De-ar fi să-i dăm crezare lui François de la Rochefoucauld, „pentru cei mai mulți oameni, iubirea de dreptate nu semnifică altceva decât frica de a suferi de pe urma injustiției”. În căutarea justiției, oamenii pot să bată ani la rând drumurile către instanțe, mai ales dacă sunt convinși pe deplin că dreptatea e de partea lor.

Ani de zile, prin instanțe

În iulie 2008, după o îndelungată confruntare în justiție, Constanţa Dragomir a sesizat CEDO. De unde a pornit totul? În aprilie 2002, la traversarea străzii, reclamanta a fost lovită de o maşină. Şoferul a condus-o la spital. Acolo, a fost diagnosticată cu fractură a coloanei vertebrale. Reclamanta a suferit o intervenție chirurgicală, fiind externată în mai 2002.

În declarația depusă la Poliție, reclamanta s-a plâns în legătură cu leziunile suferite. A cerut 20.000 USD, ca despăgubiri civile. În august 2002, la dosar a fost depus un raport de expertiză medico-legală potrivit căruia suferise leziuni pentru a căror vindecare erau necesare 40-45 de zile de îngrijiri medicale.

În august 2004, a fost întocmit raportul de expertiză tehnică. De acolo rezulta că reclamanta (la CEDO) traversase strada prin loc nemarcat, fără să se asigure și, deci, era vinovată. La rându-i, șoferul nu încălcase nicio regulă de circulație, conform raportului.

Expertul desemnat de către șofer a fost de acord cu raportul respectiv. Cel desemnat de către reclamantă nu. În opinia acestuia, șoferul era vinovatul. Pretindea că, la efectuarea manevrei de întoarcere, conducătorul auto nu manifestase suficientă atenție, efectul fiind accidentarea reclamantei.

31.01.2005: Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucuresti a dispus neînceperea urmării penale faţă de şofer. Se considera că exclusiva vinovăție pentru accident aparţinea reclamantei. Plângerea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată, printr-o rezoluție a prim-procurorului.

Apoi, plângerea reclamantei împotriva celor două rezoluţii ale parchetului a fost respinsă ca neîntemeiată, la judecătorie. În august 2005, reclamanta a făcut recurs. La tribunal, recursul a fost admis, cauza fiind restituită parchetului, pentru noi cercetări.

În vara lui 2006 parchetul a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică, dar în ianuarie 2007 procurorul de caz a stabilit că nu mai era necesar. S-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de şofer. S-a reținut doar culpa reclamantei. Iunie 2008: Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a luat act de intervenția prescripţiei răspunderii penale. S-a dispus neînceperea urmăririi penale față de șofer.

 

Cum s-a ajuns la CEDO?

Rezoluția a fost contestată în instanță de către reclamantă. Constanța Dragomir a cerut obligarea parchetului și a conducătorului auto la achitarea sumei de 25000 euro – despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. În opina sa, parchetul se făcea vinovat de întârzierea excesivă a anchetei (și intervenția termenului de prescripție a răspunderii penale).

În august 2008 Judecătoria i-a respins plângerea. Nu s-a putut pronunța asupra acordării despăgubirilor, deoarece… intervenise prescripția. Reclamanta nu mai dispunea decât de posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire, înaintea unei instanțe civile. În toamna anului 2008 i-a fost respins și recursul.

La CEDO, reclamanta a susținut că i s-a refuzat accesul la o instanţă, din pricina încetării anchetei penale, care a atras neexaminarea pretenţiilor sale civile, invocând, în acest sens, art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Articolul 6 § 1 prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, de către o instanţă, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

La rândul său, Guvernul a susţinut, la CEDO, că reclamanta n-a epuizat căile de atac interne și că, după încetarea anchetei penale, reclamanta putea formula o acţiune în răspundere civilă delictuală. Reclamanta a afirmat, în schimb, că o atare acţiune în justiție era prescrisă la data la care încetase ancheta penală.

Guvernul a invocat faptul că reclamanta n-a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţelor civile. Dar, odată ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, reclamanta era îndreptăţită să obţină o examinare a pretenţiilor sale, nemaifiind obligată să formuleze o altă acţiune în reparaţie, disponibilă în dreptul naţional. Cu titlu de prejudiciu material şi moral, reclamanta a pretins, la CEDO, 20000 de euro. A mai solicitat o alocaţie lunară de 500 euro, susținând că accidentul i-a cauzat dizabilităţi fizice permanente.

 

Ce s-a hotărât?

Hotărârea CEDO din 14.06.2016 în Cauza Dragomir împotriva României a fost publicată în Monitorul Oficial 115/2017. Din ultimele noutăți legislative reiese că judecătorii de la CEDO au arătat că reclamanta Constanța Dragomir n-a beneficiat de un acces efectiv la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile, dar că nu poate fi identificată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material solicitat. Pe de altă parte, Curtea a admis că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat printr-o simplă constatare a unei încălcări.

Potrivit ultimelor știri juridice, CEDO a unit cu fondul excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi a respins-o. Totodată, Curtea a hotărât că a fost încălcate prevederile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, de către o instanţă, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Totuși, a decis că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie privind durata excesivă a procedurii. S-a hotărât că statul pârât trebuie să plătească reclamantei suma de 3.600 euro, pentru prejudiciul moral.

Se spune că o nedreptate nu poate să facă bine, cu adevărat, nimănui, dar și că o faptă dreaptă nu poate face rău, cu adevărat, nimănui. Dar poate fi imaginată o acțiune atât de dreaptă încât să nu prejudicieze absolut pe nimeni?! În lipsa unei dreptăți absolute, oamenii au învățat să se mulțumească și cu o dreptate incompletă, relativă, dar totuși vizibilă pentru simțul comun. Mai revoltător este când oamenilor – ajunși sau nu în postura de justițiabili – li se cere să se mulțumească doar cu microscopice fărâme de dreptate, spunându-li-se că le este suficient.