Dacă ar fi să dăm un răspuns întrebării: “Cum ar trebui să fie o lege?”, cu siguranţă, am răspunde că, printre altele, trebuie să fie suplă, adaptabilă, să urmărească evoluţia societăţii şi să fie modificată ori de câte ori realităţile sociale se schimbă. Acest lucru încearcă să îl facă şi Noul Cod civil, prin dispoziţiile prin care stabilesc ca fiind valabilă o convenţie de vânzare a bunului altuia. Dar, înainte de a ne speria la gândul că maşina noastră din parcare poate constiui  obiectul unei vânzări valabile, la care noi nu suntem parte, vă invit să analizăm problema, pentru a realiza că lucrurile nu sunt atât de grave.

De cine şi de ce avem nevoie pentru a încheia un contract de vânzare-cumpărare, sau, cum Noul Cod îl numeşte mai simplu, un contract de vânzare? De cele două părţi: vânzătorul şi cumpărătorul şi de bunul ce se vinde. Care este mecanismul contractului? Vânzătorul transferă dreptul de proprietate al bunului către cumpărător, care plăteşte, în schimb, un preţ. Al cui a fost bunul şi al cui devine? Am spune că a fost al vânzătorului şi că devine al cumpărătorului. Şi am avea perfectă dreptate sub vechea reglementare civilă, dar nu şi sub cea nouă. Pentru că după Noul Cod civil ce reglementează la articolul 1683 vânzarea bunului altuia : a vinde un bun ce nu este al tău la data vânzării este legal, atât timp cât reuşeşti să asiguri “transmiterea dreptului de proprietate de la titular la cumpărător” după încheierea actului.

De ce această schimbare de optică a legislaţiei civile?

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, dreptul comercial a încetat să mai existe ca ramură autonomă, fiind preluat de larga materie a dreptului civil. Ceea ce înseamnă că raporturile dintre comercianţi, “profesionişti”, cum Noul Cod îi numeşte, sunt guvernate de aceleaşi reguli ca cele aplicabile persoanelor private “neprofesioniste”. Pentru profesionişti, este esenţial ca tranzacţiile lor să fie cât mai rapide şi uşor de realizat; astfel, se explică şi această schimbare de viziune privind vânzarea bunului altuia, pe care Vechiul Cod o considera nulă. Acum comerciantul poate încheia un act de vânzare valabil cu privire la un bun care nu este al său, dar despre care ştie, de exemplu, că îl poate obţine ulterior de la proprietarul acestuia.

Cum funcţionează, mai exact, mecanismul vânzării bunului altuia?

Aşadar, conform legislaţiei actuale, nu mai reprezintă o chestiune de nevalabilitate a contractului faptul că vânzătorul bunului nu este şi proprietarul său. Contractul de vânzare este valabil, însă vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Vânzătorul va putea să îşi îndeplinească această obligaţie astfel:

• Fie prin dobândirea de către de către vânzător a bunului de la proprietar – tot prin mecanismul vânzării;
• Fie prin ratificarea vânzării de către proprietar – deci, prin simpla obţinere a acordului vânzătorului cu privire la actul translativ al proprietăţii bunului său;
• Ori prin “orice alt mijloc direct sau indirect”, prin care este procurată cumpărătorului proprietatea bunului – cum ar putea fi un contract de schimb încheiat între vânzător şi proprietar, o rentă viageră în urma căreia se obţine proprietatea bunului, sau oricare alt mijloc legal.

 

Momentul în care are loc transferul dreptului de proprietate, dacă părţile nu convin altfel, este cel în care vânzătorul dobândeşte bunul în cauză, ori cel în care obţine ratificarea din partea proprietarului. În cazul în care vânzătorul nu reuşeşte să convingă proprietarul să renunţe la bunul său, cumpărătorul are dreptul de a cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, şi chiar daune-interese.

 

Ce prevedea Vechiul Cod Civil despre vânzarea bunului altuia?

 Vechea reglementare considera vânzarea bunului altuia ca fiind nulă, însă făcea diferenţa între două situaţii: cea în care cumpărătorul nu cunoştea faptul că bunul nu aparţine vânzătorului şi cea în care ambele părţi cunoşteau situaţia bunului. În primul caz, contractul era lovit de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că acel contract putea fi salvat printr-un act de confirmare al cumpărătorului, ce accepta să menţină convenţia cu “defectul” său  – vânzarea confirmată era valabilă, dar, din nou, era necesară “obţinerea” dreptului de proprietate.

În al doilea caz, când ambele părţi ştiau că bunul nu este al vânzătorului, contractul era afectat de nulitate absolută pentru cauză ilicită, deci nevalabil, convenţia neputând fi salvată în niciun mod.

 

Este această dispoziţie una dăunătoare?

Această schimbare de viziune a Codului civil nu a fost primită cu prea mult optimism pentru că,  aparent, pare să ducă la o nesiguranţă a raporturilor de drept privat; practic, faptul că bunul tău poate deveni obiectul unei vânzări valabile nu e prea plăcut. Dar, de fapt, modificarea este doar consecinţa faptului că acum avem un Cod civil “mai comercial”. Din cele prezentate, este clar faptul că, în ciuda valabilităţii actului de vânzare, totul depinde de acordul proprietarului, de a-şi vinde bunul sau a ratifica contractul, primind preţul cuvenit. Aşadar, bunurile noastre sunt în siguranţă.

Totuşi, dacă gândim din punctul de vedere al comerciantului, dispoziţia este de o reală utilitate. Spre exemplu, comerciantul X este destul de sigur că poate obţine acordul lui Y cu privire la vânzarea unui bun al său, de exemplu, un spaţiu comercial. În contractul său cu un important investitor, care îşi va retrage oferta dacă lucrurile nu se mişcă repede, este de vitală importanţă ca al nostru comerciant să aibă un spaţiu comercial de vânzare. După Noul Cod civil, el poate încheia contractul de vânzare chiar dacă bunul nu este al său, fără ca proprietarul Y să fie în vreun fel prejudiciat, deoarece totul depinde de acordul său, în final.

Să nu ne fie, deci, frică de această sinuoasă dispoziţie modernă a Noului Cod civil. Este doar” un câine care latră, dar nu muşcă” şi, în anumite ocazii, poate fi chiar un instrument util.