Potrivit legislaţiei penale, art. 342 C. procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În acelaşi timp se prevede în art. 54 C. procedură penală care este competenţa judecătorului de cameră preliminară şi anume acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror, verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.

S-a considerat că cele două articole menţionate mai sus sunt contrare prevederilor constituţionale fiind încălcat art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea şi că imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt.

Potrivit ştirilor juridice, se susţine că procedura de constatare a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în etapa camerei preliminare este una pur formală, în care judecătorul nu poate administra probe, iar caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în această etapă nu mai permite administrarea de noi probe în timpul judecăţii pentru a dovedi nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Curtea Constituţională a considerat că prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional.

Soluţionarea cauzelor în camera preliminară are loc, cu participarea procurorului şi cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate, într-o procedură contradictorie, care permite părţilor şi persoanei vătămate să îşi susţină punctele de vedere şi să îşi formuleze apărările pe care le consideră necesare, fiindu-le asigurate acestora dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Curtea reaminteşte că împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară procurorul, părţile şi persoana vătămată pot formula contestaţie, în condiţiile art. 347 din Codul de procedură penală.

Având în vedere cele de mai sus procedura judecăţii în camera preliminară nu încalcă normele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, asigurând garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil. Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 511/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 990/2016.