Legislaţia prevede că plata şi calculul indemnizaţiilor prevăzute de OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 1074/2005, se fac pe baza certificatului de concediu medical eliberat în condiţiile legii, care constituie document justificativ pentru plată.

Potrivit art. 36 alin. 3 din aceeaşi ordonanţă se prevede că plata indemnizaţiilor se face lunar de către angajator, cel mai târziu odată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă. Mai mult, art. 40 alin. 1 prevede că indemnizaţiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative, în termen de 90 de zile de la data de la care persoanele erau în drept să le solicite.

Aceste dispoziţii au atras mai multe critici printre care şi o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, care stabilesc că pentru anumite categorii de persoane plata indemnizaţiilor prevăzute de acest act normativ se face de către angajator, sunt contrare prevederilor constituţionale care garantează proprietatea şi interzic exproprierea. De asemenea, consideră că este înfrânt art. 1 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la proprietate. În acest sens, arată că dreptul de proprietate al angajatorului este afectat, cel puţin temporar, întrucât este obligat la plata indemnizaţiilor pentru concediu de maternitate, pe care nu le datorează potrivit art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. Aceste indemnizaţii trebuie suportate din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi, până la restituirea lor din acest fond, angajatorul pierde temporar proprietatea acestor sume.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, autorul excepţiei arată că acestea nu sunt previzibile, întrucât nu rezultă cu certitudine dacă stabilesc termenul în care trebuie solicitate indemnizaţiile de cei îndreptăţiţi sau se referă şi la termenul în care angajatorul poate cere restituirea diferenţei dintre suma reprezentând indemnizaţiile plătite şi suma reprezentând contribuţiile datorate de angajator la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate. Caracterul confuz este determinat de faptul evident că angajatorul nu solicită “indemnizaţii”, aşa cum prevede textul de lege criticat, întrucât dreptul de a primi indemnizaţia aparţine salariatului. În plus, nicăieri în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 nu se prevede dacă termenul de 90 de zile este de decădere, de prescripţie sau de recomandare, nu se prevede o sancţiune pentru nerespectarea sa şi nici nu este precizată data de la care plătitorii de indemnizaţii pot cere restituirea.

Curtea Constituţională reaminteşte că angajatorul apare ca o verigă intermediară între asigurat şi casele de asigurări sociale de sănătate, sumele din care se plătesc contribuţiile de asigurări sociale de sănătate fiind oprite şi plătite către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate din fondul de salarii. În cazul în care asiguratul se află în situaţia de a solicita şi de a i se acorda drepturile băneşti reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, acestea sunt plătite de angajator, prin reţinerea acestora din contribuţiile pentru concedii şi indemnizaţii datorate pentru luna respectivă [art. 38 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005]. Singura situaţie în care angajatorul ar putea apela la alte fonduri decât cele destinate salariilor pentru plata indemnizaţiilor prevăzute de actul normativ care face obiectul analizei de constituţionalitate este aceea când sumele reprezentând indemnizaţii depăşesc suma contribuţiilor datorate într-o lună. Aceste sume se recuperează însă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, într-un termen de 60 de zile de la depunerea cererii de restituire la casa de asigurări de sănătate.  Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu reglementează o măsură de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al angajatorului, atât timp cât acesta are posibilitatea de a-şi recupera sumele plătite cu titlu de indemnizaţie care au depăşit contribuţiile datorate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Referitor la art. 40 alin. 1) din ordonanţă, prin instituirea unui termen de 90 de zile, în ipoteza textului de lege criticat, legiuitorul a urmărit să asigure o corelare între veniturile încasate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin contribuţia asiguraţilor şi plăţile din acest fond către aceiaşi asiguraţi, pentru a evita situaţiile când, din cauza decalajului mare dintre data naşterii dreptului la indemnizaţie şi data solicitării acestuia, s-ar putea ajunge la un dezechilibru între veniturile fondului şi cuantumul drepturilor decontate.

În aceste condiţii Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 371/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 871/2016.