În procesul penal, judecătorul de drepturi şi libertăţi restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Dispoziţiile de mai sus sunt reglementate de art. 346 alin. 3) lit. a) C. procedură penală, dispoziţii care au primit mai multe critici, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

Motivarea excepţiei

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală limitează posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a dispune restituirea cauzei la parchet, în cazul constatării neregularităţii rechizitoriului, la situaţia în care neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Astfel, deşi judecătorul de cameră preliminară constată că majoritatea probelor au fost nelegal sau neloial administrate dispunând excluderea acestora, rămânând, totuşi, anumite probe neexcluse, se vede obligat să dispună începerea judecăţii, în baza probelor neexcluse, cu toate că urmărirea penală s-a desfăşurat în condiţii de inechitate.

Decizia Curţii Constituţionale

Curtea a constatat că în procedura camerei preliminare, instanţa de judecată va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată

Potrivit ştirilor juridice, dacă s-ar admite susţinerile autorilor excepţiei, s-ar ajunge la situaţia în care judecătorul de cameră preliminară, în cazul excluderii doar a unor probe, ar trebui să facă aprecieri asupra probelor rămase din perspectiva temeiniciei susţinerii unei acuzaţii. Or, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare, acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar nu stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.

Curtea a observat că, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, “Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat[. . .]”. Astfel, în cazul în care probele neexcluse nu sunt suficiente pentru a fundamenta vinovăţia inculpatului, instanţa, potrivit art. 396 alin. (1) din acelaşi act normativ, pronunţă o soluţie de achitare a inculpatului. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, “Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor”.

În concluzie, după cum ne şi putem da seama, decizia Curţii nu poate fi decât de respingere a excepţiei, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 493/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 832/2016.