Legislaţia muncii, art. 171 alin.1) şi art. 268 alin. 1) lit. c) C. muncii care pot fi consulatate pe portalele juridice, prevede că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Iar cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Aceste dispoziţii nu au scăpat de critici şi din acest motiv a fost sesizată Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii acestora.

Care au fost motivele?

Se susţine că salariile reprezintă bunuri, ocrotite de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De vreme ce drepturile salariale sunt protejate de prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate, acţiunea în revendicare privind salariile trebuie să se bucure de imprescriptibilitate. Consideră că este lipsit de fundament raţionamentul potrivit căruia prescripţia stinge doar dreptul la acţiune, în sens material, dar nu stinge, deopotrivă, şi dreptul subiectiv în substanţa lui.

Care este opinia Curţii?

Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate, prin care se instituie un termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante. Prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe cale silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, Curte a amintit că în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie.

Mai mult Curtea a precizat că dispoziţiile de lege criticate nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie un termen de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile privind soluţionarea unui conflict de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, ceea ce constituie o sancţiune a pasivităţii în apărarea dreptului subiectiv. Din aceste motive a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 372/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 610/2016.

În concluzie, nu se aduc atingeri dispoziţiilor constituţionale, prin stabilirea termenului de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate.