Cauza Morar contra României și dreptul cetățenilor la libera exprimare. Ce s-a hotărât la CEDO?


CEDOLibertatea de exprimare este una dintre valorile definitorii ale civilizației europene. Chiar și într-o societate democratică, exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor restrângeri, însă interdicțiile nu trebuie duse prea departe, ajungându-se la încălcarea drepturilor omului.

În „Monitorul Oficial” 141/2016 a văzut lumina tiparului Hotărârea CEDO din 7.07.2015 în cauza Morar contra României, importantă din perspectiva viziunii jurisprudențiale asupra libertății exprimării. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva României, prin care dl. Morar (pe care îl vom numi reclamant, în cele ce urmează) a sesizat Curtea la începutul verii anului 2006.

Să luăm povestea de la început. În anul 2004, V.G. – consilier politic al unei posibile candidate la alegeri, a sesizat Judecătoria sectorului 2 din Capitală cu o plângere penală pentru calomnie. Plângerea era efectuată contra unor ziariști ai unei publicații satirice. Printre aceștia se număra și reclamantul.

În primă instanță, s-a constatat că articolele care iscaseră scandalul îl aveau, ca unic autor, pe reclamant, care a fost achitat pe latură penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie. Judecătoria a respins pretențiile părții vătămate. Însă aceasta a susținut că articolele publicate imputau fapte într-un mod calomnios și că jurnalistul n-ar fi fost de bună-credință.

Recursul declarat de către partea vătămată (V.G.) a fost admis. Tribunalul a stabilit pedeapsa cu amenda penală, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Pe latură civilă, reclamantul (reclamant la CEDO) trebuia să achite către V.G. despăgubiri de 10 000 dolari pentru prejudiciul moral pricinuit prin publicarea articolelor și 16 000 de dolari, în vederea acoperirii cheltuielilor de judecată. Săptămânalul de satiră a fost considerat responsabil civilmente în solidar cu autorul articolelor.

Tribunalul a considerat că, prin publicarea articolelor realizate de către reclamant, onorarea și reputația lui V.G. au avut în mod serios de suferit și că reclamantul n-a putut dovedi veridicitatea învinuirilor emise. S-a apreciat, acolo, că reclamantul a comis infracțiunea de calomnie prin intenție indirectă.

La stabilirea pedepsei s-a ținut seama și de persoana inculpatului. Acesta nu avea antecedente penale, fiind un jurnalist „cunoscut și apreciat”, motiv pentru care pedeapsa a fost stabilită la minimul special prevăzut de către legea penală în vigoare la acel moment. Datoria către V.G. a fost achitată de către reclamant în două tranșe, în perioada 2009-2011. S-au achitat 19 262 de dolari, 9 331 de lei și alte sume, ocazionate de către executarea silită.

 

Vechea problemă: între calomnie și dreptul la libera exprimare

Într-o decizie din ianuarie 2007, CCR a declara ca fiind neconstituțională legea prin care erau abrogate articolele incriminatoare ale insultei și calomniei în anteriorul Cod penal, sub motivul necesității ocrotirii reputației cetățenilor.

Mai apoi, în justiție, s-a dezvoltat o practică judiciară divergentă. Astfel, unele instanțe considerau că dispozițiile care incriminau calomnia și insulta nu erau abrogate, altele că nu mai puteau fi stabilite condamnări în baza celor două articole ale Codului penal. Fiind sesizată cu un recurs în interesul legii, ICCJ a decis în toamna lui 2010 că insulta și calomnia au fost dezincriminate, fără a mai exista o reincriminare ulterioară.

La CEDO, reclamantul a susținut că prin condamnarea sa pentru calomnie i-a fost îngrădită libertatea de exprimare. Articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului prevede că „orice persoană are dreptul la liberă exprimare” și că „acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei” fără ingerința autorităților și instituțiilor statului.

În viziunea reclamantului, condamnarea pentru calomnie s-a produs în lipsa probelor iar împrejurarea neprezentării personale la proces nu ar fi trebuit să stea la baza constatării vinovăției sale. În interpretarea Judecătoriei sectorului 2, articolele publicate de către reclamant în publicația satirică cuprindeau „informații generale” și „aluzii formulate pe un ton dubitativ”, având „caracteristicile discursului pamfletar”, nu și acuzații directe.

Însă, după cum s-a văzut, Tribunalul a considerat, ulterior, că jurnalistul „şi-a exercitat profesia cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare” și că „în plan subiectiv a acţionat cu intenţia cel puţin indirectă de a aduce atingere imaginii părţii vătămate şi de a accepta rezultatul vătămător al acţiunii sale”. Imediat vom afla și ce s-a hotărât la CEDO, în Cauza Morar contra României.

Din recentele știri juridice reiese că prin Hotărârea din 7.07.2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat adminisbilă cererea în privința solicitării bazate pe articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a acestui articol privind libertatea de exprimare și a decis că statul român trebuie să achite către reclamant suma de 18 445 de euro pentru prejudiciul material și 6 000 de euro pentru prejudiciul moral.

Nu știm dacă aceste reparații au fost apreciate ca fiind suficiente de către reclamant, care, așa cum se poate observa lesne din cercetarea amănunțită evoluției cauzei, a avut multe de suferit, în trecut. Ceea ce știm sigur este că, prin recenta hotărâre, jurisprudența s-a îmbogățit într-un mod considerabil!