Libertăţile oricărui om se opresc la hotarul la care încep libertăţile celorlalţi. Iar acest hotar trebuie să fie bine fixat şi păzit, prin lege!

Nu demult, cetăţenii VMH şi DMH, implicaţi într-un proces penal, au solicitat Curţii Constituţionale a României să precizeze dacă substanţele ce fac obiectul de reglementare al Legii 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, intră în cuprinderea noţiunii de „trafic de stupefiante”.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de VMH şi DMH într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei solicitări de prelungire a măsurii arestării preventive, pentru comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi de comercializare de produse cu efect psihoactiv (prevăzută la art. 16 din Legea 194/2011), iar pentru VMH şi pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc (conform art. 2 din Legea 143/2000).

Tribunalul Sălaj, unde s-a judecat cauza, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate nu ar fi întemeiată, deoarece “substanţele psihoactive” (definite la art. 2 lit. e din Legea 194/2011), fac parte dintre “stupefiantele” la care se referă art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Tribunalul a susţinut că, deşi infracţiunea de trafic de substanţe cu efecte psihoactive, prevăzută la art. 16 din Legea 194/2011, e sancţionată cu o pedeapsă de sub 5 ani, ea se regăseşte în cuprinsul textului criticat (art. 223 alin. 2). În opinia Tribunalului, dacă legiuitorul n-ar fi intenţionat să includă infracţiunea de trafic de substanţe cu efecte psihoactive în lista de infracţiunilor de la art. 223 alin. 2, ar fi folosit sintagma „trafic de droguri”.

Potrivit noilor ştiri juridice, excepţia de neconstituţionalitate a fost motivată prin faptul că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală este neclară, nefiind definită în legislaţie. Autorii au considerat că prevederile art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală ar putea fi interpretate în moduri diferite faţă de ţelul iniţial urmărit de către legiuitor.

Simultan, textul criticat reglementează cazurile în care măsura arestului preventiv poate fi prelungită. Aşadar, lipsa de claritate, de previzibilitate a acestuia poate duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil al individului pentru care se dispune măsura cu pricina.

 

Cum “sună” prevederea criticată?

Codul de procedură penală spune, la art. 223 alin. 2, că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că el a comis o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea, o infracţiune contra securităţii naţionale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monedă, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj (judiciar), corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace electronice sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a felului şi a condiţiilor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care provine acesta, a antecedentelor şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea lui de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol.

 

Ce spune Constituţia?

Potrivit art. 1 din legea fundamentală, în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Iar în conformitate cu art. 21 alin. 3, tot din Constituţie, părţile au dreptul la un proces echitabil, la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

După cum bine observă CCR, arestul preventiv este „cea mai intruzivă dintre măsurile preventive” existente în procedura penală. În opinia Curţii Constituţionale, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis, previzibil pentru persoana supusă măsurii şi pentru organele de urmărire penală ori instanţele de judecată. Altminteri, s-ar limita în mod subiectiv libertatea individuală, un drept fundamental, esenţial într-un stat de drept.

Condiţiile legate de calitatea, previzibilitatea şi acurateţea legii, influenţează nemijlocit dreptul persoanei la un proces echitabil – o garanţie a libertăţii individuale. Libertatea individuală nu-i absolută. Însă parţiala sa îngrădire nu trebuie să se facă decât cu respectarea prevederilor privind supremaţia Constituţiei şi a legilor, precum şi a celor referitoare la dreptul părţilor de a avea parte de un proces echitabil şi de o soluţionare a litigiilor într-un termen acceptabil.

Aşadar, limitarea libertăţii individuale nu se va putea face, conform CCR, decât într-un cadru normativ care statorniceşte expres situaţiile de limitare a acestui drept fundamental şi care arată în mod clar, precis, previzibil toate aceste situaţii. Ceea ce nu se întâmplă în cazul luat în discuţie acum!

 

Care este soluţia CCR?

Decizia CCR 553/2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 707/2015.

Curtea Constituţională a remarcat că lipsa de claritate, de precizie, de previzibilitate a textului legislativ va conduce, în mod inevitabil, la încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil. A mai evidenţiat şi faptul că prevederea (sintagma) criticată poate fi interpretată în justiţie cu o marjă mult prea largă de apreciere a sferei faptelor penale pentru care poate fi dispusă măsura arestului preventiv. Rezultatul? Previzibil!

Excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către VMH şi DMH a fost admisă. Curtea Constituţională a României a constatat că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul alin. 2 al art. 223 din Codul de procedură penală este neconstituţională.

Prevederile legislative declarate neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei CCR dacă, în acest răstimp, legislativul nu le pune de acord cu legea fundamentală a ţării.

Dorinţa de libertate a omului este infinită. Însă, după cum spunea G.B. Shaw, “libertatea înseamnă răspundere”!