Codul de procedură penală prevede că după înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.
Art. 341 alin. 6 lit. b) C. procedură penală prevede că în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea motivat a cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală.
Textul de lege mai sus menţionat, potrivit ultimelor noutăţi legislative, a constituit subiect de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză, întrucât nu prevede şi soluţia ca instanţa de judecată să pună în mişcare acţiunea penală şi să reţină cauza spre judecare, în condiţiile în care probele administrate sunt edificatoare şi suficiente pentru începerea judecăţii. Se arată că lipsa soluţiei juridice anterior menţionate creează situaţii fără ieşire, în condiţiile în care organele de urmărire penală manifestă foarte multă toleranţă faţă de persoanele care săvârşesc infracţiuni, refuzând, în mod inexplicabil, să pună în mişcare acţiunea penală.
Se susţine că, într-o astfel de situaţie, plângerea formulată conform art. 340 din Codul de procedură penală are un caracter pur formal, persoana interesată neavând posibilitatea de a obţine soluţia urmărită. Sunt invocate, de asemenea, considerentele Deciziei nr. 733 din 29 octombrie 2015, paragrafele 29 şi 30, decizie prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.
Curtea Constituţională a reţinut că argumentele invocate de autoarea excepţiei în susţinerea acesteia nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci constituie ipoteze juridice construite de către aceasta, care vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate, ipoteze care, de altfel, au la bază o prezumţie de rea – credinţă a organelor de urmărire penală în desfăşurarea activităţilor reglementate de legiuitor în competenţa acestora.
De asemenea, Curtea a reţinut că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea sesizează existenţa unor ipoteze juridice care aduc în discuţie un vid legislativ, de natură a încălca dispoziţiile constituţionale invocate.
Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, Curtea constată că acestea au la bază prezumţia că organele de urmărire penală, acţionând cu reacredinţă, vor amâna începerea sau completarea urmăririi penale ori punerea în mişcare a acţiunii penale, tergiversând, în acest fel, soluţionarea cauzei. De asemenea, prin aceleaşi critici de neconstituţionalitate, este semnalată lipsa din legislaţia procesual penală a unor dispoziţii legale care să prevadă dreptul judecătorului de cameră preliminară de a pune în mişcare acţiunea penală şi, în consecinţă, de a reţine cauza spre judecare, în situaţia în care probele existente sunt edificatoare.
Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 512/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/2018.