Codul de procedură penală prevede că după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.

Art. 344 alin. 2) C. procedură penală prevede că, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

Potrivit ştirilor juridice, practica judiciară a întâmpinat dificultăţi în interpretarea naturii  juridice a termenului prevăzut mai sus.

Practica judiciară

În jurisprudenţă s-au conturat două opinii.

Prima orientare jurisprudenţială a arătat că termenul prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală este considerat a fi unul de decădere, astfel că neinvocarea neregularităţilor rechizitoriului ori a nelegalităţilor urmăririi penale în termenul stabilit pentru fiecare subiect procesual principal conduce la decăderea acestuia din dreptul de a le mai invoca.

În legătură cu cea de a doua interpretare jurisprudenţială, majoritară, împărtăşită şi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a precizat că termenul prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost considerat ca fiind un termen de recomandare.

ICCJ a admis recursul în interesul legii

Prin Decizia nr. 14/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 765/2018 a fost admis recursul în interesul legii.

În legătură cu termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, la care face trimitere textul anterior citat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că aceste termene nu sunt unele de decădere, ci au caracter de recomandare. În acest sens se apreciază că termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară este unul judiciar, iar nu legal, părţile având posibilitatea invocării de cereri sau excepţii noi chiar la termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialităţii procedurii.
Şi dispoziţiile procedurale privitoare la regimul nulităţilor pledează în sensul posibilităţii invocării acestora la momente procesuale diferite decât cel limitat de art. 344 din Codul de procedură penală.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că invocarea cererilor şi excepţiilor cu depăşirea termenului judecătoresc, dar anterior pronunţării încheierii de soluţionare a procedurii de cameră preliminară, nu echivalează cu o neformulare a cererilor, judecătorul fiind dator să se pronunţe asupra celor invocate.

Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor prevăzute de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală stabileşte următoarele: Termenul în care inculpatul, persoana vătămată şi celelalte părţi pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este un termen de recomandare.