Necesitatea institutiei camerei preliminare a plecat de la faptul că în reglementarea anterioara a Codului de procedură penală există posibilitatea ca după sesizarea instanţei, deci în faza de judecată, să se invoce argumente juridice în temeiul cărora dosarul să se restituie la parchet. Unele dinrte cele mai invocate motive se refereau la legalitatea administrării probelor, faptul că nu existau dovezi suficiente care să susţina acuzaţiile aduse inculpatului ori starea de fapt era greţit reţinută.

Astfel, obiectul procedurii camerei preliminare il constituie verificarea legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor ori efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În acelaşi sens, în conformitate cu principiul celerităţii rezolvării cauzelor penale, conform art. 343 Cod procedura penala, durata procedurii în camera preliminara este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.

În ceea ce priveşte soluţionarea plângerii de căre judecătorul de cameră preliminară art. 341 alin. 8 C. procedură penală prevede că unele încheieri au caracter definitiv, neputând fi atacate în instanţă.

Potrivit noutăţilor legislative, această soluţie a fost criticată, invocându-se şi o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi neconvenţionale, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţe în materia plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, precum şi a principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală.

Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.

Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile.

Mai mult, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu sunt contrare principiului egalităţii în drepturi, deoarece instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, ea a fost respinsă prin Decizia nr. 448/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 872/2017.