Durata măsurii preventive a arestului preventiv în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.

Aceste norme îşi găsesc reglementarea în art. 239 C. procedură penală, articol care potrivit ştirilor juridice a făcut obiectul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale deoarece, în cadrul procedurii de cameră preliminară, perioada arestării preventive nu poate fi apreciată ca făcând parte din perioada arestării preventive în cadrul judecăţii în primă instanţă. Totodată, s-a apreciat că termenul de 180 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd că judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile, ar fi aplicabil şi procedurii de cameră preliminară, fiind premergătoare judecăţii în primă instanţă, ca etapă sui generis a procesului penal.

Curtea Constituţională a reţinut că deşi procedura în camera preliminară este o fază distinctă de faza de urmărire penală şi faza de judecată, obiectul său, astfel consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, este situat în timp între două momente procesuale, şi anume cel al sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu şi cel al dispunerii începerii judecăţii pe fond.

În cazul în care măsura arestării preventive a fost luată şi prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar, ulterior, a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile, iar, ulterior, de la data sesizării instanţei de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 C. procedură penală, care are în vedere atât procedura de filtru, cât şi judecata în primă instanţă.

Curtea a reţinut că susţinerile autorului excepţiei, făcute în şedinţa publică şi cuprinse, de asemenea, în notele scrise depuse prin care şi-a extins criticile de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile art. 239 din Codul de procedură penală sunt neclare prin aceea că nu se poate înţelege cu uşurinţă conceptul de “termen rezonabil”, Curtea constată că nu poate primi aceste motive de neconstituţionalitate, întrucât ele au fost invocate ulterior sesizării Curţii în prezenta cauză.

Instanţa de contencios constituţional nu poate hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct în faţa sa, întrucât ar încălca art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, conform căruia părţile trebuie să îşi exprime punctele de vedere în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti, depunând dovezile pe care le consideră necesare, iar instanţa de judecată este obligată să îşi exprime opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Aşadar, litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 476/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 725/2017.