Legislaţia prevede că mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de către primarul nou-ales. Ca excepţie mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.

Mandatul acestuia poate înceta de drept în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege iar prefectul prin ordin ia act de încetare. Acest ordin poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ iar aceasta din urmă este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.

Această din urmă dispoziţie, potrivit ştirilor juridice, a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că eliminarea căii de atac în cazul hotărârii date asupra cererii de anulare a ordinului de încetare de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului de primar, constituie o limitare a accesului la justiţie.

Chiar dacă s-ar urmări un scop legitim, şi anume înlăturarea cu celeritate a situaţiei de provizorat privind ocuparea funcţiei de demnitate publică, această soluţie legislativă nu este proporţională cu scopul urmărit. Astfel, eliminarea controlului judiciar nu era, în mod necesar, unica măsură aflată la dispoziţia legiuitorului pentru atingerea scopului urmărit, ci exista şi posibilitatea de a scurta termenul de exercitare a căii de atac şi de a impune condiţii ce urmăresc soluţionarea căii de atac cu celeritate sporită.

Curtea Constituţională a reţinut că modalitatea de contestare în justiţie a ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar este în mod firesc caracterizată prin celeritate, natura cauzelor supuse controlului judecătoresc în asemenea situaţii impunând o rezolvare promptă şi definitivă pentru trecerea la etapa următoare, cea a declanşării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea scrutinului pentru alegerea unui nou primar.

Curtea reiterează că accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

Trebuie să reţinem că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

În concluzie, această excepţie de neconstituţionalitate a fost respinsă, soluţie pe care o regăsim în Decizia nr. 228/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 432/2017.