Durata arestării preventive, motiv de sesizare CCR!


Măsura arestării preventive este o măsură foarte discutată mai ales sub aspectul termenului de dispunere a acesteia.

Potrivit art. 239 C. procedură penală în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.

Iar în alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că termenele curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă.

Acest alineat a constituit subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate potrivit ştirilor juridice.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale în măsura în care, în calculul termenului rezonabil de 180 de zile ce consacră durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu intră şi durata arestării preventive din faza camerei preliminare.

Se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la Libertatea individuală, precum şi art. 5 paragrafele 3 şi 4 referitoare la drepturile oricărei persoane lipsite de libertatea sa din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Constituţională a reţinut că potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată.

Mai mult deşi procedura în camera preliminară este o fază distinctă de faza de urmărire penală şi faza de judecată, obiectul său, astfel consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, este situat în timp între două momente procesuale, şi anume cel al sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu şi cel al dispunerii începerii judecăţii pe fond.

În cazul în care măsura arestării preventive a fost luată şi prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar ulterior a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal, respectiv în cursul urmăririi penale, nu poate fi mai mare de 180 de zile iar, de la data sesizării instanţei de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, care are în vedere atât procedura de filtru, cât şi judecata în primă instanţă.

Prin urmare Curtea nu poate decât să respingă această excepţie de neconstituţionalitate, soluţie pe care o regăsim în Decizia nr. 179/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 377/2017.