Judecătorii şi procurorii pot fi cercetaţi disciplinar. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede în art. 46 că în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces – verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare.

Potrivit legislaţiei art. 47 alin. 1 lit. b) din aceeaşi lege menţionată mai sus prevede că  inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea iar rezoluţia de clasare este definitivă.

Ştirile juridice ne arată că aceste articole a adus mai multe obiecţii iar în acest sens s-a formulat o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei se susţine că termenul de 2 ani din cuprinsul art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este un termen foarte scurt, ce determină crearea unui statut privilegiat pentru judecători şi procurori, situându-i pe aceştia deasupra legii. Termenul în care judecătorul poate răspunde pentru faptele sale săvârşite cu ocazia soluţionării unui dosar ar trebui să fie mai lung, de minimum 10 ani, să înceapă să curgă din momentul săvârşirii abaterii disciplinare şi să dureze până după terminarea procesului, chiar după soluţionarea cauzei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, susţine că modul în care acestea sunt formulate permite o interpretare care duce la neanalizarea sesizării, urmărindu-se chestiuni de formă, şi nu de fond. De asemenea, dispoziţia criticată nu explică ce se înţelege prin expresia “indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea” şi nici nu menţionează câte “indicii” trebuie să conţină sesizarea.

Curtea Constituţională examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 observă că autorul acesteia solicită modificarea termenului de prescripţie de 2 ani, în interiorul căruia poate fi exercitată acţiunea disciplinară împotriva unui magistrat, în sensul înlocuirii acestuia cu un termen de 10 ani. Astfel, Curtea apreciază că, sub acest aspect, critica de neconstituţionalitate are ca finalitate modificarea şi completarea prevederilor de lege supuse controlului de constituţionalitate. Or, asemenea aspecte nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de neconstituţionalitate Curtea observă că, potrivit acestei reglementări, în cazul în care Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu sau a fost sesizată de orice persoană interesată, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, clasarea sesizării, rezoluţia de clasare fiind definitivă. Aceasta se poate dispune în cazurile în care nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt ori de săvârşire a unei abateri disciplinare. Aceste dispoziţii nu au caracter irefragabil, deoarece, în acord cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor acolo prevăzute.

În concluzie, cu referire la primul motiv, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, iar în cazul celei de a doua excepţii s-a respins ca neîntemeiată. Aceste soluţii au fost constatate prin Decizia nr. 589/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 13/2017.