Legislaţia prevede că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Aceste prevederi sunt reglementate în art. 509 alin. 1) pct. 8 C. procedura civila, prevederi care au fost considerate neconstituţionale.
În motivarea excepţiei se arată că prin dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă se îngrădeşte accesul la justiţie al celui care nu poate invoca o hotărâre judecătorească cu acelaşi obiect şi cauză, dar în care nu a fost parte. Prin astfel de hotărâri contrarii se dă naştere unei practici neunitare fără a avea nicio posibilitate de revizuire a hotărârii ulterioare. Prin impunerea identităţii de părţi şi nu doar a obiectului şi a cauzei se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de nenumărate ori de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se ajunge la situaţia în care aceeaşi lege îndreptăţeşte un justiţiabil şi lezează pe un altul, în funcţie de interpretarea judecătorului. Astfel, dispoziţiile legale criticate îngrădesc dreptul la anularea hotărârii ulterioare în măsura în care există alte hotărâri bazate pe acelaşi obiect şi cauză.
Curtea Constituţională a considerat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică faptul că ipoteza legală criticată priveşte o triplă condiţie, în sensul că, pentru a se putea folosi de calea de atac extraordinară a revizuirii trebuie să existe o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză. Mai exact, acesta critică că nu se permite şi altei persoane care nu a fost parte într-un dosar, fiind deci terţ, să promoveze revizuirea beneficiind de o hotărâre judecătorească ulterioară mai favorabilă persoanei care este parte în acel dosar. Însă, legiuitorul a dorit ca numai partea ale cărei drepturi au fost afectate prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei prime hotărâri judecătoreşti printr-o hotărâre judecătorească ulterioară care vizează aceeaşi persoană să poată invoca respectiva cale de atac a revizuirii, în condiţii strict reglementate de lege. Cu alte cuvinte, opţiunea legiuitorului a fost determinată de faptul că o hotărâre judecătorească potrivnică trebuie să privească aceeaşi parte care şi-a văzut stabilite drepturile printr-o hotărâre judecătorească anterioară şi a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.
Potrivit ştirilor juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un element component al principiului securităţii raporturilor juridice, principiu care derivă, în mod implicit, din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie în componenta sa referitoare la statul de drept. De aceea, repunerea în discuţie a autorităţii de lucru judecat poate fi realizată doar în anumite condiţii strict şi limitativ reglementate prin lege prin intermediul unor căi de atac care să reflecte caracterul extraordinar al procedurii. În acest caz, legiuitorul a reglementat cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi a impus condiţia implicită de a exista o identitate a părţii care promovează calea de atac extraordinară a revizuirii, limitând efectele revizuirii la cazul respectiv.
În concluzie, din aceste motive a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 339/2016 publicata în Monitorul Oficial nr. 856/2016.