Eroarea în materie penală a fost privită cu scepticism în perioada modernă de început al dreptului penal, când aproape fiecare stat sancţiona eroarea. Apoi, statele au acceptat ideea psihologilor că eroarea ar trebui să exonereze făptuitorul de răspundere penală, întrucât acesta nu a dorit comiterea faptei respective. În lucrările de psihologie arătându-se că eroarea poate avea cauze multiple: erori de raţionament, erori de senzaţie, erori de percepţie. Procesul de cunoaştere prin care se evită sau se încearcă evitarea erorii ţine de gradul de cultură, de experienţa de viaţa acumulată, sau chiar de însuşi individul prin capacităţile cu care a fost înzestrat.
Legislaţia, art. 30 C. penal, prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt este definita, în general, ca fiind reprezentarea greșita de către cel ce săvârșește o fapta prevăzuta de legea penala a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinata de necunoașterea sau cunoașterea greșita a unor date ale realității.
Însă, ştirile juridice şi doctrina ne indică că pentru a fi în prezenţa unei erori sunt necesare 3 elemente si anume: săvârșirea unei fapte penale; făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei penale, să nu fi cunoscut anumite stări, situații sau împrejurări, pe tot parcursul desfășurării acțiunii; stările, situațiile şi împrejurările care nu au fost cunoscute să aibă legătura cu caracterul penal al faptei.
Legat de primul aspect, este evident că trebuie să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, deoarece eroarea este o cauză de neimputabilitate (alături de legitima apărare, starea de necesitatea, constrângerea fizica, beția, minoritatea).
Nici în noile dispoziţii penale legiuitorul nu a definit termenii atribuiți erorii, astfel că se menţine valabilă definirea dată de doctrină termenilor de stare, situație sau împrejurare.
Astfel, prin stare se înțelege felul sau modul in care se prezintă o persoana sau un bun; prin situație se desemnează poziția bunului sau persoanei in cadrul relațiilor sociale – trăsătura esențiala pentru existenta infracțiunii. Iar prin împrejurare se înțelege o realitate externaă care dacă este pusă în corelație cu fapta săvârșita, o particularizează. În sfârșit, cel de-al treilea aspect vizează condiționarea aspectului penal de starea, situația sau împrejurarea necunoscută sau cunoscută greșit. Pe scurt, este necesar ca starea, situația sau împrejurarea să fie un element constitutiv al infracțiunii respective, neputând fi concepută existenţa acesteia fără elementul respectiv. În speţa de faţă, făptuitorul să nu cunoască aspectul ca bunul pe care îl transportă are o provenienţă ilicită sau este supus unui regim vamal şi săvârşeşte astfel infracțiunea de contrabandă.
Într-un caz practic inculpaţii au invocat ca şi condiţie de existenţă a erorii de fapt împrejurarea că nu cunoșteau conţinutul coletelor pe care le transportau.
În motivele de apel, inculpaţii au arătat că din analiza probelor administrate în faza de urmărire penală şi în timpul cercetării judecătoreşti nu rezultă cu certitudine faptul că aveau cunoştinţa despre conţinutul coletelor găsite în cele doua autoturisme cu ocazia prinderii în flagrant a acestora la data de 28 august 2013, situaţie in care operează principiul in dubio pro reo.
A nu cunoaște ceva înseamnă a nu ști, adică a ignora ceva; a cunoaște ceva în mod greșit înseamnă a fi în eroare, deci prin urmare eroare nu este decât o ignoranta parțiala iar ignoranţa apare a fi sursa primordială a erorii.
Situaţia invocată de către inculpaţi constând în aceea că nu au cunoscut conţinutul coletelor pe care le transportau în cele două autovehicule, şi care nu este altceva decât o eroare determinata exclusiv de conduita făptuitorului, nu poate fi considerată ca reprezentând eroare de fapt, întrucât aceasta este exclusă în caz de îndoială, de cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatul faptei şi, deci, fapta este săvârşită cu intenţie indirectă. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii acceptă riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională.
Este unanim acceptat că nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece cel ce se află în îndoială nu are o reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă în măsură a cunoaşte exact realitatea şi ezită să săvârşească fapta.
O atare concluzie rezultă nu numai din modul concret în care s-au desfăşurat faptele ( într-un loc izolat, pe timp de noapte, deci în condiţii de clandestinitate), ci şi din declaraţiile celor doi inculpaţi cu privire la modul în care s-au desfăşurat evenimentele ( respectiv că s-au înţeles cu persoane pe care nu le cunoşteau să efectueze transportul unor mărfuri necunoscute, în lipsa oricăror documente de provenienţă, în urma înţelegerii telefonice intervenite chiar în noaptea respectivă), împrejurări de natură să trezească cel puţin suspiciuni inculpaţilor – în calitatea acestora de şoferi profesionişti – care aveau obligaţia de a verifica conținutul mărfurilor al căror transport îl efectuează, sau, în lipsa efectuării unui astfel de control, să solicite documentele de proveniență,