Judecătorul de cameră preliminară reprezintă o instituţie de drept procesual penal cu caracter de noutate legislativă, care nu se identifică decât parţial cu instituţia camerei preliminare, aspect relevat atât de regula de competenţă funcţională statuată la art. 54 din Codul de procedură penală, cât şi de alte dispoziţiile legale pe care le voi detalia pe parcursul alocuţiunii.

În cadrul scopului general de eficientizare şi de înlăturare a deficienţelor care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul de cameră preliminară a dobândit, în principal, atribuţii în strânsă legătură cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată (art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) şi art. 54 lit. a), b) şi c) din C. proc. pen.).

Judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În ceea ce priveşte soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, acesta poate dispune mai multe soluţii. În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, sau admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală. În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate să respingă plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; respinge plângerea ca nefondată; admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie.

Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile de mai sus este definitivă cu excepţia cazului în care admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie, unde poate face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Aceste dispoziţii au fost subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

Ne putem da seama din cele menţionate mai sus care au fost motivele excepţiei. Prevederile legale împiedică total accesul la justiţie, anulează celelalte căi de atac şi nu permite contestarea ordonanţei procurorilor, deoarece instanţa de fond pronunţă o hotărâre definitivă. Mai arată că art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală rezumă doar la 3 zile dreptul de a formula contestaţie, iar cu privire la alin. (11) se arată că probele care au fost respinse nu mai pot fi admise. Or, dimpotrivă, probele şi mijloacele de probă pot fi admise, iar dacă se resping nu mai are parte de o judecată echitabilă, întrucât probele excluse nu pot fi avute la judecata în fond a cauzei.

Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Ca urmare a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 437/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 699/2016.

Potrivit ştirilor juridice nu se îngrădesc în niciun fel dreptul părţii interesate de aşi angaja un apărător care să îl reprezinte sau să îl asiste în faţa judecătorului de cameră preliminară cu prilejul soluţionării plângerii formulate ori a contestaţiei şi, în condiţiile inexistenţei unei limitări a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale, respectiv a dreptului de acces liber la justiţie sau a dreptului la apărare,