După cum nimeni nu se naște învățat, nici legea, la zămislire, nu-i perfectă. Este minunat că putem învăța oricând ceva nou, inclusiv din greșeli, și minunat este că legea-i perfectibilă. Mai puțin minunat e când vine clipa suportării consecințelor, pentru erorile omenești și imperfecțiunile legislative.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în octombrie 2003 de către un cetățean român, reclamantul susținând că i s-a încălcat dreptul la respectarea vieții private, că n-a avut parte de un proces echitabil, că a fost ținut prea multă vreme în arest.

Cum s-au petrecut faptele? La începutul lui 2003, reclamantul, care pe vremea aceea activa în cadrul poliției rutiere a oprit un conducător auto în trafic, constatând că permisul acestuia nu era corespunzător vehiculului condus. Drept consecință, cetățeanului, ca autor al faptei (penale), i-au fost ridicate permisul de conducere și actele de înmatriculare.

La scurtă vreme, șoferul în cauză i s-a adresat procurorului, susținând că ofițerul i-a solicitat achitarea sumei de 10 milioane de lei (vechi), în scopul opririi cercetării penale. Ulterior, șoferul în cauză s-a prezentat la biroul polițistului, împreună cu unul dintre pasageri. Convorbirea a fost înregistrată, cu autorizare de la Parchetul Național Anticorupție.

S-a isprăvit discuția din biroul poliției și… Surpriză! S-a efectuat, imediat, o percheziție. Au fost găsiți banii marcați. Reclamantul (polițistul) n-a recunoscut primirea sumei, lucru care însă n-a împiedicat arestarea sa. A început urmărirea penală, pentru luare de mită.

21.01.2003: reclamantul a fost arestat preventiv, pentru 30 de zile. Mai apoi, măsura arestării preventive a fost prelungită succesiv; abia în noiembrie 2003 a fost pus în libertate, ca urmare a pronunțării unei hotărâri în justiție.

Trebuie spus că în vara aceluiași an, Tribunalul l-a găsit vinovat. Condamnarea? 4 ani de închisoare, cu suspendare. Dar în toamnă hotărârea a fost desființată de către Curtea de Apel, cauza fiind retrimisă tribunalului. Motivul? Hotărârea nu fusese semnată de toți magistrații.

 

Probleme cu interceptările…

20.11.2003: reclamantul a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită, la Tribunal. În primăvara anului următor, Curtea de Apel a hotărât executarea pedepsei, considerându-se că atât faptele stabilite în primă instanță, cât și hotărârea pronunțată acolo au fost susținute prin probe.

Reclamantul a făcut recurs, susținând că înregistrarea conversațiilor (la comiterea faptei) nu fusese legală și că, în declarații, el nu fusese nominalizat ca polițistul mituit, făcându-se referire numai la „agenții de poliție”.

În fine, la 15.06.2004, ÎCCJ a dispus, prin hotărâre definitivă, suspendarea executării pedepsei cu închisoarea la care fusese condamnat, dar n-au mai fost puse în discuție acele argumente prin care, anterior, reclamantul arăta că înregistrările realizate în biroul său la săvârșirea faptei n-au fost efectuate în condiții de legalitate.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede, la al său articol 8, că orice individ are dreptul de a i se respecta viața privată și de familie, domiciliul, corespondența. Tot acolo se prevede că nu-i îngăduită imixtiunea vreunei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care amestecul e prevăzut de către lege și dacă reprezintă o măsură ce, într-o societate democratică, se impune pentru apărarea securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice, prevenirii infracțiunilor, protejării sănătății, moralei, drepturilor cetățenilor.

Curtea a considerat că interceptarea și înregistrarea convorbirilor reclamantului, așa cum au fost efectuate la comiterea faptei penale, intră în sfera conceptelor de viață privată și corespondență la care se referă art. 8 din Convenție. Curtea a observat că sistemul de autorizare a interceptării comunicațiilor, existent la momentul săvârșirii faptelor, nu oferea „garanții suficiente”, nefiind respectate exigențele Conventiei.

Au mai fost invocate, de către reclamant, prevederile art. 6 din Convenție, potrivit cărora orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă, de către o instanță ce va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații penale și potrivit cărora orice acuzat are dreptul de-a întreba sau cere audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în condiții identice cu martorii acuzării.

La CEDO, reclamantul a pretins un milion de euro, despăgubire pentru prejudiciul material (salarii neîncasate, întreținerea familiei, dificultăți la angajare ș.a.), în vreme ce pentru prejudiciul moral a cerut 200000 euro.

 

Au fost satisfăcute pretențiile reclamantului?

În „Monitorul Oficial” 605/2016 a văzut lumina tiparului Hotărârea CEDO din 16.07.2013 în Cauza Bălteanu împotriva României. Ce s-a hotărât la CEDO?

În privința prevederilor articolului 8 din Convenție (dreptul la viața privată), cererea reclamantului a fost declarată ca admisibilă, hotârându-se că a avut loc o încălcare a acestor prevederi de către autorități.

Potrivit ultimelor știri juridice, CEDO n-a putut identifica vreo legătură cauză-efect între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins.

Pe de altă parte, reclamantului i-a fost acordată, ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, suma de 4500 euro, modestă comparativ cu pretențiile formulate.

„Unum castigabis, centum emendabis”. Înlături o eroare? Remediezi alte o sută!