În opinia lui Epicur, anticul filosof a cărui viziune despre viață este, actualmente, atât criticată, cât și pusă-n practică – cu bunăștiință sau mai degrabă fără, nu ar exista o justiție absolută, ci doar o convenție realizată între oameni, spre a nu-și face rău unii altora.

În iunie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de către cetățeanul P.C. Poede, care a susținut că forțele de ordine l-au supus la rele tratamente și că, în această privință, n-a avut loc o anchetă efectivă din partea autorităților, așa cum s-ar fi cuvenit.

Totul a început într-o zi de august din 2009, când dl. Poede (reclamant la CEDO) își însoțea fratele într-o deplasare cu autoturismul. La un moment dat, autoturismul a trebuit să fie oprit, din pricina unei defecțiuni. Fratele reclamantului s-a îndepărtat pentru a căuta o unealtă necesară remedierii situației. Reclamantul a rămas în preajmă.

După declarațiile reclamantului, la scurtă vreme și-au făcut apariția doi polițiști. Susțineau că mașina nu fusese parcată corespunzător. Apoi, reclamantului i s-a cerut un act de identitate, solicitare căreia acesta nu i-a putut da curs. Agenților li s-a explicat că actul de identitate fusese reținut de către autoritatea locală, în scopul eliberării altuia nou.

Deși reclamantul a oferit polițiștilor datele de identificare, unul dintre agenți și-a sunat superiorul. La scurtă vreme s-au ivit și doi jandarmi, clipă în care, conform declarației acestuia, unul dintre polițiști a scos pistolul și l-a amenințat pe reclamant.

Tot conform mărturiei reclamantului, cei doi jandarmi și polițistul i-au aplicat lovituri de pumni și de picioare. I s-au pus cătușele și a fost transportat la poliție, unde ar fi fost lovit din nou. În certificatul medico-legal s-a consemnat că leziunile suferite de către dl. Poede impuneau 16-18 zile de îngrijiri. Agenții statului au susținut că rănile reclamantului s-au produs în cursul reținerii, fiind „inerente imobilizării unei persoane ce opune rezistență”.

 

Soluționarea cazului pe plan intern

Reclamantului i-au fost aplicate două amenzi: una pentru staționarea autovehiculului într-o zonă interzisă și refuzul de a se legitima, cea de-a doua pentru provocarea scandalului și refuzul de-a se legitima. Ulterior, Judecătoria Vaslui a anulat cel de-al doilea proces-verbal. Prevedea o singură sancțiune pentru două contravenții diferite.

Apoi a fost anulat și primul proces-verbal, instanța concluzionând că nu reclamantul a fost conducătorul autovehiculului parcat necorespunzător și că acesta chiar nu se afla în posesia cărții de identitate (primirea unui nou act de identitate survenind mai târziu).

Primăvara lui 2010: au fost depuse două plângeri contra unuia dintre polițiști și a jandarmilor, la parchetul de pe lângă tribunal și la inspectoratul de poliție. În mai 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus neînceperea urmăririi penale (NUP). Decizia a fost contestată de către reclamant.

Vara lui 2010: la Parchetul Militar au fost depuse plângeri pentru purtare abuzivă și abuz în serviciu. În toamna aceluiași an, cauza a ajuns la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, care, ulterior, a pronunțat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale contra superiorului polițiștilor, trimițând restul dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui. Acolo s-a dispus NUP. Reclamantul a făcut plângere contra rezoluțiilor de NUP. În justiție, plângerea i-a fost respinsă.

 

Curtea s-a pronunțat…

La CEDO, reclamantul a susținut că, deși a fost o victimă a relelor tratamente, autoritățile statului n-au desfășurat o anchetă efectivă pe această temă. Curtea a apreciat că trebuie ca solicitările acestuia să fie supuse examinării prin prisma articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Hotărârea CEDO din 15.09.2015 în cauza Poede împotriva României a fost publicată în „Monitorul oficial” 372/2015. Potrivit noilor știri juridice, Curtea a declarat admisibilă cererea d-lui Poede, hotârând că art. 3 din Convenție a fost încălcat sub aspect procedural, nu și sub aspect material. S-a stabilit că statul român îi datorează reclamantului suma de 7500 euro, consecință a prejudiciului moral suferit.

S-a evidențiat faptul că, întotdeauna, ancheta ce se impune în cazul unor acuzații de rele tratamente aplicate de către slujbașii statului trebuie să fie grabnică, riguroasă. S-a constatat că opțiunea autorităților a fost cea de a-și întemeia acuzațiile doar pe declarațiile angajaților statului, precum și pe cea a martorilor care susțineau versiunea oficială. Că autoritățile n-au dispus realizarea unei expertize medicale, deși astfel ar fi putut fi elucidate cauzele leziunilor reclamantului. Rezoluția NUP a fost bazată pe simple declarații, acestea nefiind probe în adevăratul sens al cuvântului.

Curtea a apreciat, deci, că n-a avut loc o anchetă corespunzătoare, care să îngăduie a se stabili dacă întrebuințarea forței de către „organele de ordine” a fost sau nu adaptată circumstanțelor.

Se zice, uneori, că atunci când suntem într-un mare dubiu în privința conduitei potrivite, trebuie aleasă soluția care presupune cel mai mic rău cu putință. Din păcate, nu-i floare la ureche, întotdeauna!