Experienţa umană şi istoria ne spun că este bine să existe orişiunde o diviziune a muncii şi că, pentru a fi evitate greşelile grave, este firesc să nu fie concentrată extrem de multă putere decizională în mâinile unui singur individ.

Probabil că, de la observarea abuzurilor şi atrocităţilor săvârşite de către despoţii orientali în numele “dreptăţii divine” sau de către tiranii apuseni în numele justiţiei omeneşti, a pornit şi revoluţionara idee a separaţiei puterilor în stat. Între acestea se află, alături de puterea legislativă ori cea executivă, şi puterea judecătorească.

Mânat de intenţia separării atribuţiilor şi, prin aceasta, a asigurării unui grad sporit de imparţialitate, legiuitorul român a consacrat, în procedura penală, un bun principiu, conform căruia exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii judiciare de o natură diferită. Închipuiţi-vă, doar, cum ar fi ca una şi aceeaşi persoană să realizeze urmărirea penală iar, apoi, să soluţioneze şi cauza, în justiţie. Ar fi mai ceva ca în Evul mediu!

 

Noutăţi legislative, la orizont…

La începutul acestui an, Curtea Constituţională a fost sesizată de către Judecătoria Satu Mare – secţia penală cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a II-a din Codul de procedură penală şi a titlului II din partea specială a Codului de procedură penală, cu excepţia prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Neconstituţionalitatea a fost invocată de către cetăţeanul M.V.B., într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind legalitatea sesizării instanţei, a gestionării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Iar Curtea Constituţională s-a pronunţat. Vom vedea de îndată şi în ce mod!

Decizia nr. 552/2015 a CCR referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a II-a, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală a fost recent publicată, în “Monitorul Oficial” nr. 707/2015.

Pe scurt, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către M.V.B., constatând că soluţia legislativă existentă în art. 3 alin. (3) din teza a doua, Codul de procedură penală, potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată e compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, e afectată de către neconstituţionalitate.

Totodată, potrivit ultimelor ştiri juridice, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către M.V.B., constatând că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a II-a din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată e compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, precum şi dispoziţiile art. 342, 343, 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1), (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală sunt constituţionale.

În privinţa articolelor 342-348 lucrurile sunt deja limpezi. N-are rost să fie bătută apa-n piuă, de vreme ce, în aceste privinţe, totul rămâne ca şi până acum. Dar sunt necesare câteva precizări legate de buclucaşul articol 3 din Codul de procedură penală!

“Ce scrie” în prevederile neconstituţionale?

Articolul 3 alin. (3) din teza a II-a, Codul de procedură penală, arată că, în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu o excepţie, prevăzută la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.

Mergând, cu grijă, pe firul ideii, şi ajungând la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, aflăm că, în procesul penal, printre alte funcţii judiciare se exercită şi funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori a netrimiterii în judecată.

Iar după cum s-a văzut mai sus, soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată e compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată a fost găsită ca neconstituţională, în vreme ce soluţia legislativă conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată se află-n acord cu Constituţia.

 

Cum a fost motivată neconstituţionalitatea?

Din noile ştiri juridice aflăm că, la momentul invocării sale, excepţia de neconstituţionalitate a fost motivată, în principal, prin afirmaţia că funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată nu este compatibilă cu funcţia de judecată.

S-a afirmat că, în caz contrar, textul criticat ar contraveni dispoziţiilor Constituţiei conform cărora părţile au dreptul la un proces echitabil. Au fost citate, în acelaşi sens, şi acele prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce privesc dreptul oricărui om la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, “de către o instanţă independentă şi imparţială”.

S-a mai susţinut că deşi judecătorul de cameră preliminară reprezintă “un filtru” cu privire la legalitatea sesizării instanţei, el nu poate să facă abstracţie întru totul de substanţa probelor, fie ele gestionate nelegal, fiindu-i influenţate convingerile ce privesc nevinovăţia inculpatului.

 

Separaţia funcţiilor judiciare

În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a ţinut cont şi de faptul că, prin dispoziţiile sale, Codul de procedură penală a reglementat principiul separaţiei funcţiilor judiciare, aducător de imparţialitate. În acest sens, pot fi enumerate:

– funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în faza de urmărire penală;

– funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;

– funcţia de urmărire penală;

– funcţia de judecată;

Urmărirea penală este exercitată de către procuror şi de către organele de cercetare penală, fiind înfăptuită prin colectarea probelor necesare pentru a afla dacă există ori ba motive de trimitere în judecată. Dispoziţia asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei este exercitată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Verificarea legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată este realizată de judecătorul de cameră preliminară. Acesta verifică legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care acesta se întemeiază şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată. Şi, după cum este foarte bine ştiut, judecata este înfăptuită de către instanţe.

Viitoarele noutăţi legislative vor evidenţia modul (anticipabil, oricum) în care va arăta textul criticat, pentru a fi rezolvată neconcordanţa dintre Constituţie şi procedura penală.

În orice caz, este de dorit ca principiul separaţiei funcţiilor judiciare să fie pus în valoare cât mai bine, nu-i aşa?