Ce facem atunci când, deşi am căutat să obţinem dreptatea adresându-ne instanţei de judecată, deşi am fost încrezători şi răbdători, am investit timp şi bani în procedură, fără să ne plângem de lentoarea procesului sau de costurile ridicate ale serviciilor judiciare, şi totuşi… nu am obţinut dreptatea? Deşi am atacat hotărârea ce ne-a nedreptăţit, am atacat-o din nou, şi tot nu ni s-a dat câştig de cauză? Răspunsul “în vogă” ar fi că “mergem la CEDO!
Activitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost, în ultimii ani, atât de mediatizată, mass-media a avut grijă să atragă atenţia asupra tuturor cauzelor în care statul a fost condamnat de către CEDO la plata de considerabile sume de bani celor cărora sistemul român de justiţie nu le-a înfăpuit dreptatea, astfel încât am ajuns să percepem Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca pe o simplă cale de atac în plus. Nimic mai neadevărat, deoarece cauza ajunsă în faţa CEDO este examinată din anumite puncte de vedere şi, foarte important, nu părţile din litigiul naţional sunt cele care “se judecă”, ci partea nedreptăţită acuză statul că nu i-a oferit cadrul legal şi instituţional necesar, astfel încât să obţină dreptatea la nivel naţional.
Dacă aţi consultat Monitorul Oficial din 14, respectiv 18 martie, aţi observat că, în Partea I, sunt publicate două hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Petruş Iacob contra României şi SC “Raisa M. Shipping” SRL contra României, prima dintre ele fiind pronunţată la data de 12 decembrie 2012, iar a doua pe 8 ianuarie 2013. Întrebarea logică pe care ne-o punem este: de ce publicarea se face la momentul de faţă? Curat murdar! Ce efecte are publicarea şi, dacă are efecte, este normal ca publicarea să fie întârziată atât de mult? Vă invit să analizăm, pe scurt, cele două decizii, şi să clarificăm exact cum stă treaba cu această condiţie de publicitate a hotărârilor CEDO.
Petruş Iacob contra României
Reclamantul a fost supus, în august 2001, unui control al Gărzii Financiare, în piaţa în care îşi vindea mărfurile. Cei trei ofiţeri ai Gărzii Financiare au întocmit un proces-verbal de contravenţie pe numele reclamantului, deoarece nu a prezentat, la cerere, certificatul de producător. În momentul în care agenţii statului au dorit să înceapă confiscarea mărfii, reclamantul a protestat cu voce tare împotriva măsurii; ofiţerul-şef a interpretat acest comportament ca fiind agresiv, apelând la ajutorul poliţiei. Trei agenţi de poliţie, dintre care doi mascaţi, au ajuns imediat la faţa locului. Reclamantului i s-a cerut să conducă maşina într-un loc unde marfa putea fi cântărită; acesta a refuzat, s-a prins de un gard, şi a început să strige. În acel moment, poliţiştii au folosit spray lacrimogen pentru a imobiliza reclamantul, l-au încătuşat şi l-au târât până la maşina de poliţie.
În urma evenimentului, cel în cauză a suferit arsuri ce au necesitat 15-17 zile de îngrijiri medicale. Reclamantul a depus o plângere împotriva celor trei poliţişti şi trei ofiţeri; Parchetul a dat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale. Plângerile împotriva soluţiei adresate prim-procurorului parchetului şi instanţei au fost, de asemenea, respinse. Epuizând toate căile de atac interne, reclamantul a acţionat statul în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, ce reglementează interzicerea torturii, tratamentelor inumane şi a relelor tratamente: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor umane sau ilegale”. Curtea a pronunţat o hotărâre în favoarea reclamantului, conchizând faptul că, într-adevăr, acesta a fost victima unor tratamente degradante, dat fiind faptul că, la momentul incidentului, poliţiştii şi ofiţerii erau în mod vădit superiori numeric, astfel încât măsurile luate faţă de reclamant nu au fost necesare; este adevărat că, aşa cum s-a apărat Guvernul României, astfel de măsuri pot fi luate de agenţii statului, însă doar atunci când sunt proporţionale cu situaţia de fapt, când sunt necesare, cum nu este cazul în această speţă. De aceea, statul a fost obligat la plata sumei de 10.000 de euro pentru prejudiciul moral şi 270 euro – cheltuieli de judecată.
SC. “Raisa M. Shipping” SRL contra României
Societatea reclamantă, având ca obiect de activitate transportul maritim, era în litigiu cu Adminstraţia Fluvială a Dunării de Jos, care trebuia să acorde o reducere de 50% din tarifele de navigaţie anumitor nave, în a căror categorie se includeau şi cele ale societăţii de faţă. După ce s-a pronunţat o hotărâre judecătorească în acest sens, în favoarea reclamantei, Administraţia Fluvială a chemat societatea în faţa unei instanţe arbitrale, care a dat câştig de cauză organului de stat. Societatea a atacat hotărârea arbitrală, pe motiv că nu a existat o convenţie în baza căreia părţile să opteze pentru arbitraj, obţinând anularea hotărârii arbitrale, însă Administraţia Fluvială a înaintat recurs împotriva deciziei de anulare la Înalta Curte a Casaţie şi Justiţie. Pentru procedura din faţa instanţei de recurs, societatea în discuţie a fost citată prin afişare la uşa sediului său, în condiţiile în care, conform Codului de procedură civilă, se va recurge la această modalitate doar dacă nu este nimeni prezent la sediu, condiţie ce nu fusese îndeplinită. Reclamanta nu s-a prezentat la judecata recursului, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat dreptate Administraţiei Fluviale; contestaţia în anulare a societăţii a fost şi ea respinsă.
În aceste circumstanţe, reclamanta s-a adresat Curţii europene, în temeiul articolului 6, ce reglementează dreptul la un proces echitabil, care stabileşte, printre altele, că orice persoană are dreptul “să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”. Ori, pentru ca o parte să se poată apăra, trebuie să ştie că s-a pornit o procedură împotriva sa, şi care este termenul la care trebuie să se prezinte la instanţă, iar această notificare trebuie să se facă printr-o citare legală. Cum citaţia din cazul de faţă a fost afişată pe o uşă secundară, reclamanta a susţinut că nu a luat la cunoştinţă termenul la care era citată; cum, conform legii române, acest mod de citare era unul subsidiar, Curtea a considerat că citarea a fost nelegală şi că, aşadar, s-a încălcat drepul la apărare, şi a condamnat statul la plata a 4500 de euro pentru prejudiciul moral şi 500 de euro cheltuieli de judecată.
Când ajungem la CEDO şi ce efecte au deciziile Curţii?
Aşa cum am stabilit mai devreme, a “merge la CEDO” nu înseamnă a continua atacul intern lansat împotriva părţii adverse, ci a acţiona statul în judecată, deoarece acesta, prin acţiunile sau inacţiunile organelor şi instituţiilor sale, a încălcat unul dintre drepturile reclamantului, protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Toate acestea (dreptul la viaţă, de a nu fi supus torturii, la libertate, la liberă exprimare…) sunt considerate a fi drepturi naturale, pe care omul le dobândeşte prin naştere, care trebuie respectate indiferent dacă legislaţia internă a unei ţări le consacră sau nu. Statele-parte la Convenţie se obligă să respecte aceste drepturi şi să se supună mecanismului de control al Curţii.
Aşadar, nu vă puteţi adresa Curţii decât dacă puteţi demonstra încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către stat (instanţe, parchete, agenţi de poliţie, aşadar, organe ale statului); nu veţi putea sesiza Curtea pentru a judeca în continuare conflictul dumneavoastră cu cealaltă parte, pe motiv că nu sunteţi mulţumit de soluţie (Curtea nu se poate pronunţa asupra lipsei de succes în afaceri cu care vă confruntaţi), atât timp cât modul cum a fost pronunţată nu a încălcat Convenţia. Aşadar, des-folosita expresie a adversarilor din procese “ne judecăm la CEDO” este greşită.
Sesizarea CEDO se poate face numai după ce s-au epuizat toate căile de atac interne, ca în cazul celor două speţe: primă instanţă, apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire (care din ele sunt posibile, de la caz la caz), sau, dacă nu s-a ajuns în judecată, căile de atac împotriva soluţiilor procurorului, plângeri administrative cu ulterior acces la instanţă etc. Numai faptul că statul a ratat toate “ocaziile” de a-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile poate duce la o condamnare de către instanţa europeană.
Nu în ultimul rând, ce valoare are publicarea hotărârilor CEDO în Monitorul Oficial? După cum am observat, cele două hotărâri de mai sus au fost publicate la o distanţă de unu-doi ani de la pronunţare şi momentul rămânerii definitive (care are loc la 3 luni de la pronunţare). Obligaţia statului de a plăti despăgubirile la care a fost condamnat nu este condiţionată de această publicare, însă alte proceduri, da.
Din dispoziţiile legislaţiei interne, aflăm că reprezintă motiv de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti faptul că “CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”. Calea extraordinară de atac a revizuirii poate fi intentată “în 3 luni de la data publicării hotărârii CEDO în Monitorul Oficial, partea I”! Să presupunem (doar să presupunem!) că agenţii din prima speţă au continuat să comită aceleaşi abuzuri, în mod grav şi repetat, iar domnul Petruş doreşte neapărat să obţină condamnarea lor penală. Deşi decizia CEDO a fost pronunţată în 2012, abia începând de pe 14 martie 2014 el are deschisă calea revizuirii, timp în care, în mod sigur, a intervenit prescripţia răspunderii penale a făptuitorilor. Poate că, în cazul de faţă, privarea de calea de atac a revizuirii nu este foarte gravă, însă, în anumite cazuri poate reprezenta un (alt) grav abuz al statului. Dacă CEDO stabileşte, într-o altă cauză, că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile într-un caz în care cineva şi-a pierdut viaţa, iar decizia CEDO ar fi singura cheie pentru obţinerea, pe calea revizuirii, a condamnării celui vinovat?
Concluzii
Aşadar, într-adevăr, mecanismul CEDO ne poate ajuta să obţinem dreptatea pe care statul nostru nu ne-a acordat-o. Dar să nu credem că e uşor! Un astfel de demers poate fi costisitor şi, cu siguranţă, va fi îndelungat în timp. Nu în ultimul rând, după cum am văzut, mai sunt şi alte nereguli procedurale de care ne putem lovi şi după ce ni s-a dat câştig de cauză… Însă, dacă cineva a fost victima unui abuz ce a încălcat drepturile Convenţiei, nu ar trebui să se dea în lături de la a merge până la capăt. Nu de alta, dar, în final, ar putea ajunge să câştige în faţa nimeni altuia decât Statul.