„Guvernul va discuta cu FMI-ul posibilitatea majorării salariului minim pe economie.” Cam aşa suna un fragment de ştire, prezentată mai deunăzi la radio.
Mihnea şi Victor, doi fraţi care împart o garsonieră închiriată la marginea oraşului au auzit-o şi ei. Mihnea a fost mereu un elev silitor iar acum este cadru didactic la început de carieră. Îl mulţumeşte vestea auzită. Creşterea nu-i mare. Dar poate aşa va fi nevoit mai rar să se împrumute de la Victor, când e vorba să meargă cu prietena la munte.
Victor? E mai rebel! Nu prea i-a plăcut cartea. A abandonat iute facultatea. A schimbat zeci de joburi. Acum e agent de vânzări. Se descurcă mai bine ca Mihnea! Criza şi-a spus cuvântul şi la locul său de muncă. E o firmă mijlocie, importator de piese auto, unde patron este domnul Gerrisch, un întreprinzător poliglot, venit de prin străinătăţuri. Victor a avut un fior când a auzit de posibila creştere a salariului minim. Cu astfel de ocazii domnul Gerrisch renunţă la câte 5-8 angajaţi.
Domnului Gerrisch îi place, încă, România. Forţa de muncă este ieftină iar românii sunt angajaţi buni, fără pretenţii. A avut şi ceva profit aici. Şi domnul Gerrisch a auzit ştirea. Dacă cei 2 tineri ar fi fost vecini cu dânsul, ar fi ajuns până la ei şi ecourile sale: o avalanşă de înjurături, proferate în vreo cinci limbi străine. Plus în idiomul natal!

Avantaje (reale) pentru stat?
Printre aleşii neamului sunt câţiva care-şi freacă mâinile, încet-încet, la gândul că salariul minim s-ar putea să crească din nou. Câteva zeci de milioane de euro la bugetul de stat nu-s de colea.
Sunt numeroşi cei care au trecute 700 de lei pe răbojul de muncă (fictiv – cu restul în mână sau de-a binelea). Acum vor avea 800! Numeroşi votanţi sub-remuneraţi vor fi satisfăcuţi. Proletari din toate zările, uniţi-vă! Şi preţuiţi clipa, până nu vine inflaţia.
„Păi e posibil?!”, se-ntreba un politician, pe vremuri lider UTC. „Deşi salariul minim a sporit într-un deceniu cu aproape 500%, tot ne situăm pe locurile ultime în Europa.” Apoi adăuga: „Cum să te compari cu burghezii de luxemburghezi, la care salariul minim sare lejer peste pârleazul de 1000 de euro?!”
Mulţi angajaţi sunt plătiţi cu salariul minim. Ba chiar prea mulţi, conform datelor furnizate de INS. Mărim şi noi salariile minime. Vor nu vor, patronii se conformează. Ce? Parcă au încotro! Văzându-se cu atâţia bani la buzunar, oamenii vor începe să cheltuiască. Aşa se încasează şi mai mult prin TVA.
Aaaa, mai e ceva: oare amenzile pentru viteza prea mare în localitate nu se calculează tot pe baza simbriei minime?
Ce frumos e să zburzi printre teoriile economice! Ce frumoasă-i piaţa liberă, când tu, statul non-intervenţionist, stabileşti nu doar taxe şi contribuţii, dar şi salarii minime!

Câştigul e minim, dar tot creşte!
Victor, agentul de vânzări, a lucrat şi el pe salariul minim, prin 2004. Odată a vrut să-şi cumpere un telefon mai acătări, din afară. Costa vreo 75 de euro. Când s-a dus la casa de schimb, nu i-a ajuns leafa ca să obţină suma necesară de valută.
Din 2006 şi până azi salariul minim s-a tot mărit. De la 330 de lei a ajuns la 670, prin 2011. După câteva luni a venit şi H.G. 1225/2011. Salariul minim era, în sfârşit, de 700 lei noi. Şi cum creşterea salariului minim antrenează, de regulă, şi creşteri ale salariilor situate peste acest prag, toţi colegii lui Victor păreau mulţumiţi. În prima şi a doua lună!
Numai că Victor pricepea că nu e chiar totul în regulă. Întâi după privirea tot mai încruntată a domnului Gerrisch. Ulterior, acesta îi chemase, pe rând, în biroul său vast. Câteva colege ieşiseră plângând. Tot colectivul le privea impresionat obraji pictaţi cu dâre de lacrimi şi rimel ieftin. Victor a scăpat mai uşor: practic primea tot atâţia bani. Numai în scripte urma să fie trecută o sumă mai mică, egală cu minimul pe economie.
„Contribuţiile astea mă distrug!” grăia domnul Gerrish apăsat, trântind uşa unui fişier. Nu se mai ajungea cu încasările, dar nu-şi permitea mărirea preţurilor. Concurenţa l-ar fi terminat. Şi aşa lumea nu mai cumpăra ca în 2007. Iar cursul euro-leu o luase razna. Leul devenise pisică. Total neprielnic unui importator ca el!
„Zgârciob fără inimă. Bani să-şi schimbe maşina a avut!”, decreta în şoaptă secretara, privindu-l cu acreală din spate după ce acum două clipe îi zâmbise candid, bătând din gene.

Mihnea, bugetarul
Mihnea a fost totdeauna mai visător. Nu-i el omul cifrelor, ci mai degrabă al literelor. Ai carte, ai…. Bine, până la bani. De bani e nevoie! Mai ales acum de când a cunoscut-o pe Ivona, în cancelarie. Ce să facă? Să o lase să plătească ea consumaţia, în oraş? Necavalereşte! Victor l-a ţinut la facultate. Să-i ceară acum şi bani de buzunar?
La fiecare mărire de salariu minim mai săltase şi leafa lui Mihnea cu câţiva bănuţi. Acum ar urma să crească cu peste 115 lei, după calculele sale. Un lucru îl nelămureşte: cu toate creşterile acestea succesive de salariu minim, parcă la nivelul de trai nu se cunoaşte nimic. O fi de vină coana Inflaţie? O fi cursul de schimb?
Eheeei, acum e altă situaţie, leul s-a mai întărit puţin! Iar creşterea salariului minim la 800 de lei vine taman bine. Unde n-ar creşte la 1300, la anul!
Să crească! Să capete cetăţeanul încredere. Să aibă toţi coşul minim asigurat. Să crească consumul. Să se înteţească schimburile economice. Să renască investiţiile şi creditarea. Apropo de creditare, poate reuşeşte şi el să-şi ia o garsonieră în rate. Să stea singur. Ba nu chiar singur. Cu blonda de Ivona!
Mihnea tresări. Se trezise din somn. Din vis! Ce bancă să crediteze un bugetar ca el, chiar de-ar avea un salariu dublu. Abia putea achita jumătate din întreţinere. Noroc cu Victorel, că altfel…

Antonimul pentru „avantaj”
Dac-ar fi fost născut pe plaiuri mioritice, domnul Gerrisch ar fi ştiut zicala că „Nu poţi fi şi cu buzele unse şi cu slănina-n pod!”. Dar cum de zeci de ani face afaceri reuşite, putem să bănuim că într-o formă sau alta înţelege acest principiu. Alţii nu-l înţeleg! Dacă l-ar cunoaşte, ar şti că un agent economic nu poate mări cheltuielile cu forţa de muncă, fără a:
– mări costurile produselor sau serviciilor oferite
– reduce din celelalte cheltuieli
Statul, bun administrator al veniturilor publice, este îndatorat. Are dobânzi de rambursat la creditorii externi, cheltuieli cu sănătatea, cu ordinea publică, cu justiţia etc. Sunt funcţionari de plătit în plus, de când cu salariile minime majorate. Ce-i de făcut? Dăm comandă de bancnote noi în Elveţia (sau unde s-or mai fi tipărind acum)? Mărim masa monetară? Inflaţie!

Costul muncii
Fiecare angajat devine mai scump. Prin tot felul de manevre la hotarul legii sau dincolo de el, firmele menţin angajaţii vechi. Dar pentru unii noi e mai puţin loc. Nu-i nimic! Să-şi facă şi ei firme, unde să lucreze. Iar dacă nu vor şti să stabilească un salariu optim pentru angajaţi, vine statul în ajutor: stabileşte un prag minim. Contribuţiile sunt greu de achitat? Nu-i nimic! Firma creşte preţurile sau sucombă eroic.
Piaţa liberă ar trebui să fie cea care hotărăşte cuantumul salariilor. Politicile sociale aplicate impropriu, în momente de slăbiciune economică, pot avea ca efect sugrumarea liberei iniţiative şi o pauperizare accentuată a categoriilor vulnerabile.
Sunt loviţi tocmai cei cărora mărirea salariului le părea salutară!

Substitut de epilog…
Au mai trecut 2-3 ani. Salariul minim? A sărit cu bine de 1100 de lei.
Mihnea s-a căsătorit cu Ivona. Curând se vor auzi în vechea garsonieră plânsete de nou-născut. Celor doi tineri aproape că li s-au dublat lefurile, în lei. Dar când la final de lună pun ban peste ban, orice-ar face tot nu au laolaltă mai mult de 350 de euro. Nesatisfăcător, după ce scazi chiria, coşul zilnic, facturile…
Victor? După încă vreo două măriri de salariu minim a fost trecut pe liber, împreună cu grosul angajaţilor. Un an de zile a primit ajutor de şomaj. L-a susţinut şi Mihnea. Între timp, Victor s-a reconvertit. Acum este grădinar… în Luxemburg! Mai trimite câte 50 de euro. Cei doi îi strâng cu recunoştinţă. Vor avea nevoie, pentru scutece.
Domnul Gerrisch a plecat din România, acum un an. Şi-a transferat afacerea undeva mai către est. Capitalurile occidentale par să aibă o afinitate tot mai mare pentru imensul spaţiu răsăritean.
Acolo o fi costul muncii mai convenabil?