ICCJ a admis recent, potivit noutăţilor legislative, un recurs în interesul legii cu privire la competenţa materială.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, a fost publicată Decizia nr. 17/2018 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este o excepție de ordine publică sau privată.

Obiectul recursului în interesul legii

Recursul în interesul legii vizează interpretarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este o excepție de ordine publică sau privată.

Care este practica instanţelor?

Potrivit primei opinii, se are în vedere că dispozițiile art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt nu doar norme de organizare, ci și norme de competență, respectiv norme de competență material- procesuală, reglementând competența unei secții sau a alteia (respectiv a unui complet specializat) de la nivelul unei instanțe (în sens funcțional, adică – judecătorie, tribunal, curte de apel), în funcție de natura litigiului dedus judecății.

Așadar, competența materială (fără a distinge între cele două tipuri, funcțională sau procesuală) este una de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative, cu caracter absolut, interesul stabilirii acestora fiind dat de asigurarea principiului specializării, menținerea unui volum de muncă echilibrat între instanțe și în cadrul acestora, între judecători, astfel încât trebuie respectate și ocrotite inclusiv prin recunoașterea beneficiului invocării excepției necompetenței materiale procesuale atât din oficiu, de către instanță, cât și de către părți (inclusiv de reclamantul care a înțeles să sesizeze instanța, iar nu secția sau completul specializat, reclamant căruia nu îi pot fi imputabile eventualele erori de calificare ori de repartizare), atât în procedura reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă, cât și la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art. 130 și 131 din Codul de procedură civilă.

Într-o a doua opinie, s-a arătat că potrivit art. 129 și 130 din Codul de procedură civilă numai necompetența materială funcțională este de ordine publică („când procesul este de competența unei instanțe de alt grad”). Per a contrario, conform art. 129 alin. (3) din Codul procedură civilă, necompetența materială procesuală (a secțiilor sau completurilor specializate) este de ordine privată.

ICCJ a admis recursul în interesul legii

În sprijinul interpretării potrivit căreia necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică poate fi adus şi argumentul de ordin teleologic, în sensul deducerii intenţiei legiuitorului pe baza ultimelor modificări legislative preconizate a intra în vigoare în perioada imediat următoare.

Astfel, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.