Liberul acces la justiție nu este condiționat doar de garantarea acestuia prin Constituție, ci și de existența unor prevederi legislative foarte clare asupra procedurii de urmat pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată, respectiv asupra competenței instanțelor de judecată.
În situațiile în care prevederile privitoare la competență generează interpretări divergente la nivelul instanțelor de judecată, claritate prevederilor este suplinită de interpretarea făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizii pronunțate în recurs în interesul legii.
Potrivit celor mai recente noutăți jurisprudențiale, în ședința din 12 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reunit în cadrul Completului privind recursul în interesul legii, pentru a dezbate cu privire la interpretarea și aplicarea unitară unitară a dispozițiilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/1998, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial nr. 365/2007.
Obiectul recursului în interesul legii
Potrivit art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor:
„În situația în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii”.
Căile de atac prevăzute în art. 43 fac referire la contestațiile depuse la unitatea militară și plângerea împotriva hotărârii pronunțate în contestație.
Art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede următoarele:
„Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe”.
Așadar, sesizarea Curții a urmărit interpretarea celor două articole, unul prin celălalt, în scopul stabilirii instanței competente să soluționeze acțiunile în justiție promovate de militari, ulterior epuizării căilor de atac împotriva imputărilor sau reținerilor considerate a fi făcute fără temei sau cu încălcarea legii.
Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 23/2018
Prin Decizia nr. 23/2018, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte a stabilit faptul că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, litigiile având ca obiect acțiuni în anularea deciziilor de imputare și a hotărârilor comisiilor de jurisdicție a imputațiilor constituite la nivelul ministerelor și autorităților publice centrale, promovate de militarii nominalizați de art. 7 din O.G. nr. 121/1998, de militarii aflați în misiune în afara granițelor țării prevăzuți de art. 9 din O.G. nr. 121/1998 și de funcționarii publici din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 121/1998, sunt de competența tribunalului – secția contencios administrativ și fiscal.