Categories
Articole Drept penal Organizare judiciară

Joaca de-a baba oarba cu insulta și calomnia

Dacă libertatea cuvântului chiar înseamnă ceva, ea este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.” (George Orwell).

Studentă fiind am învățat la materia dreptului penal că insulta și calomnia sunt infracțiuni pe care legea română le pedepsește. Anii au trecut și în iulie 2006 cele două infracțiuni au fost abrogate, dând astfel o mult mai mare libertate de exprimare atât cetățenilor, cât mai ales jurnaliștilor care erau principalii vizați de aceste fapte. Sigur că libertatea de exprimare atât a cetățeanului, cât și a presei a fost și va fi percepută diferit, vorba lui Mark Twain: „dacă nu citești ziarele, ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat.”

În 18 ianuarie 2007 prin Decizia nr. 62 Curtea Constituțională este sesizată cu o excepție de neconstituționalitate care viza tocmai faptul că în mod nelegal insulta și calomnia au fost abrogate în iulie 2006.

Ce a dispus Curtea Constituțională prin Decizia nr. 62/2007?

Curtea Constituțională susține că prin abrogarea celor două infracțiuni s-ar fi îngrădit accesul liber la justiție al cetățeanului și la un proces echitabil. Afirmația se bazează pe faptul că oricine are acces liber la justiție înseamnă că poate să se adreseze instanțelor de judecată și să beneficieze de mijloace adecvate de a i se ocroti dreptul încălcat.

Or, prin abrogarea celor două fapte, victimele unor fapte de insultă și calomnie nu se pot adresa instanțelor de judecată pentru a obține o reparație adecvată pentru faptul că le-a fost lezată demnitatea, onoarea, dreptul la imagine, la viața privată. Prin abrogarea celor două fapte s-au înlăturat mijloacele penale pentru ocrotirea demnității persoanei victimele fiind în imposibilitatea de a se adresa instanței pentru apărarea ei.

În argumentația sa, Curtea a arătat că potrivit art. 30 alin. 1 din Constituţia României: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, iar alin. 6 al aceluiași art 30 prevede că: “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”

Analizând cele două aliniate, Curtea a ajuns la concluzia că nu se bate cap în cap principiul libertății de exprimare cu incriminarea insultei și calomniei, motiv pentru care a decis să admită excepția de neconstituționalitate și să declare că nu a fost constituțional ca în 2006 cele două fapte să fie abrogate.

Drept urmare din 18.01.2007 în viziunea Curții Constituționale, cele două fapte erau în vigoare și trebuiau pedepsite în continuare. Atât Parlamentul, cât și instanțele de judecată au ignorat decizia Curții Constituționale, iar consecința a fost practica neunitară la nivelul țării. Unele instanțe i-au condamnat pe cei care au săvârșit aceste fapte, alte instanțe i-au iertat.

Vreme de peste 3 ani nimeni nu a părut să fie deranjat de soluțiile diametral opuse pronunțate de instanțele din România. Până în faimoasa zi de 18.10.2012 când pe rolul ÎCCJ  se afla recursul în interesul legii referitor la Decizia  Curții Constituționale nr. 62/2007, decizie care a generat două opinii contradictorii ale instanțelor judecătorești.

Ce a dispus ÎCCJ prin Decizia nr. 8/2010?

Alertată că vreme de 3 ani instanțele au creat o practică neunitară la nivelul țării, ÎCCJ și-a spus punctul de vedere cu privire la ceea ce decisese Curtea Constituțională, lucru fără precedent până acum în România. Dar este un început în toate!

Într-o primă opinie, instanțele au considerat că insulta și calomnia sunt în vigoare, pentru că Decizia Curții Constituționale 62/2007 este definitivă și obligatorie. În plus, dispozițiile din legi și ordonanțe constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele (adică sunt ca și inexistente) în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă Parlamentul sau Guvernul nu pun în acord reglementările neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față nici Parlamentul și nici Guvernul nu au intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale a rămas valabilă.

Într-o altă opinie, instanțele au considerat că insulta și calomnia nu mai sunt în vigoare, motiv pentru care i-au achitat pe toți cei care aveau dosare referitoare la cele două fapte. Argumentația avea la bază art. 64 alin. 3 din legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora “Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv” şi “Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial”.

Cu alte cuvinte, dacă ar accepta opinia Curții Constituționale ar însemna că i s-ar atribui acesteia un rol legislativ activ, adică să repună în vigoare dispoziții legale de incriminare abrogate anterior, practic să se substituie Parlamentului. Or, potrivit legii de organizare, Curtea Constituțională nu are rol legislativ.

ÎCCJ a analizat și a stabilit că a doua opinie este cea corectă, atfel încât insulta și calomnia nu sunt în vigoare și nu trebuie să fie incriminate. ÎCCJ a ajuns la această concluzie ținând cont de prevederile din Constituția României care prevăd că “Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” și că potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României, s-a prevăzut că “Parlamentul este [. . .] unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Or, de la data abrogării lor în 2006 până la data judecării recursului în interesul legii în 2010, Parlamentul care este autoritatea legislativă nu a făcut niciun demers pentru ca să le reincrimineze.

Concluzia ÎCCJ, care a vrut să facă ordine în rândul instanțelor și să le traseze linia corectă de aplicare unitară a lege, a fost că a admis recursul în interesul legii și a decis că insulta și calomnia nu pot fi repuse automat în Codul Penal fără intervenția Parlamentului. Deci, ÎCCJ a decis că aceste fapte nu sunt infracțiuni, soluție diametral opusă față de decizia Curții Constituționale din 2007.

Așa cum în basme trei este un număr magic, așa și în lupta dintre Curtea Constituțională și ÎCCJ, replicile au urmat la fiecare 3 ani. În 2013 a venit rândul Curții Constituționale să pună la punct ÎCCJ o dată pentru totdeauna și să ne lumineze pe noi, cetățenii, cum e cu insulta și calomnia. Sunt sau nu sunt în vigoare? Se pedepsesc sau scăpăm basma curată?

Ce a decis Curtea Constituțională prin decizia 206/2013?

În 29 aprilie 2013 Curtea Constituțională a decis să se pronunțe asupra faptului că ÎCCJ a pronunțat un recurs în interesul legii în 2010, recurs care contravine deciziei pronunțate de Curtea anterior. Este corect ceea ce a făcut ÎCCJ?

Curtea Constiuțională susține că este garantul Constituției și că deciziile pronunțate de ea sunt generale și obligatorii pentru toată lumea. Astfel, ÎCCJ decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului problemelor de drept, are rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe de judecată. Însă ÎCCJ nu poate să interpreteze decizii pronunțate de Curtea Constituțională care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc.

Dacă s-ar accepta decizia ÎCCJ ar însemna ca recursul în interesul legii să fie transformat într-o formă de control a actelor pronunțate de Curtea Constituțională. Pentru a merge cu dojana până la capăt Curtea Constituțională a sugerat că ÎCCJ trebuia să declare acel recurs în interesul legii ca fiind inadmisibil și să nu se erijeze într-un organ de control a Curții Constituționale. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanță în România care să poată controla dacă deciziile Curții sunt sau nu corecte.

Astfel, ÎCCJ nu are dreptul ca pe calea recursului în interesul legii să aibă o părere contrară celei pronunțate de Curtea Constituțională.Pentru toate considerentele, Curtea admite excepția de neconstituționalitate și decide că recursul în interesul legii pronunțat de ÎCCJ nu e constituțional, motiv pentru care rămâne cum a zis Curtea în 2007: insulta și calomnia sunt în vigoare!

Care este concluzia acestui joc între Curtea Constituțională și ÎCCJ?

Faptul că în România se consideră că o decizie de neconstituționalitate are efect obligatoriu și definitiv pentru toată lumea, mă face să mă întreb câți români au cunoștință de acestea și câți citesc în Monitoarele Oficiale deciziile Curții? (aici mă refer la cetățeanul fără cunoștințe juridice). Or, dacă ar interveni forul legislativ care este Parlamentul și ar pune în acord ceea ce a decis Curtea Constituțională cu Constituția, lucrurile ar fi mult mai simple și clare pentru toată lumea. Ar fi modificată legea respectivă și șansele de ajunge la cunoștința cetățeanului, ar fi mult mai mari.

Cetățeanul știe că trebuie să respecte legea, așa cum a fost ea dată de către Parlament. Cum să îi explici cetățeanului că decizia Curții ține loc de lege și trebuie respectată ca atare?

Ceea ce este halucinant în această poveste (care este chiar reală, nu este o ficțiune!) este că prin decizia sa Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională o decizie a ÎCCJ! Nu am știut până acum că se poate așa ceva, dar oricum omul cât trăiește învață.

La fel cum tot acum am constatat că ÎCCJ a admis acel recurs în interesul legii (decizie luată de Secțiile Unite de 76 judecători!) în condițiile în care cu 3 ani înainte Curtea Constituțională tranșase problema insultei și calomniei.

Ceea ce s-a petrecut între cele două autorități a fost o încălcare clară a separației puterilor în stat. Fiecare a dorit să arate câtă putere are decizia sa, astfel încât s-a ajuns la o situație fără ieșire, la fel de incertă ca și până acum.

În jocul de-a baba oarba nu sunt învinși și învingători. Așa și aici, în tot acest joc de-a insulta și calomnia singurul nedumerit este cetățeanul care se întreabă: Păi cine are dreptate? Se pedepsește sau nu insulta și calomnia? Singurul care poate face lumină este Parlamentul care are 45 de zile începând cu 13.06.2013, data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții 206/2013 pentru a pune în acord decizia Curții cu Constituția. Peste câteva zile, Parlamentul intră în vacanță până în toamnă și cred că nici de data asta nu se va întâmpla nimic!

Analizând ceea ce s-a întâmplat din 2006 și până azi, putem afirma că la momentul prezent cele două fapte sunt în vigoare și se pedepsesc. Ceea ce au vrut fiecare dintre cele două autorități să demonstreze, nu am reușit să înțeleg.

Am înțeles că în jocul dintre cele două foruri în scopul de a arăta cine are putere decizională mai mare, nu există nimeni mai presus de ele.  Singura „autoritate” deasupra lor este Dumnezeu, singurul care poate face dreptate, însă „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții!”

Comments are closed.