Este limpede ca lumina zilei că, pentru a fi în pas cu realitatea cotidiană, cu bunele şi cu relele sale, legislatia trebuie completată şi adaptată necontenit. De ani de zile, infracţionalitatea din şcoli îi pune în alertă atât pe părinţi, ai căror copii povestesc scene extrase parcă din filmele interzise minorilor, cât şi pe sociologi, care oferă mereu observaţii pertinente (numai că nimeni nu-i ia în seamă!) ori pe bieţii profesori, ale căror salarii nu compensează nici măcar 10% din stresul îndurat!

Delincvenţa din mediul şcolar pare să se amplifice de la an la an. Şi nu-i de mirare. Dacă îţi mai oferi câte un răgaz de a asculta câteva replici schimbate într-un grup de elevi de pe la vreun liceu cu 0% promovabilitate la “Bac” sau îi mai observi seara, când ies de la cursuri, vei pricepe şi de ce. “Mulţi bravează, dar sunt copii buni!”, vor spune indulgenţii. Alţii, poate chiar profesori, se vor întreba, cu oarecare nostalgie: “Unde sunt generaţiile cuviincioase şi pline de sârguinţă de odinioară?”

Chiar dacă eşti tentat să le dai circumstanţe atenuante unor elevi din şcoli şi licee cu renume îndoielnic, invocând problemele familiale şi materiale ori anturajele neprielnice, problema infracţionalităţii din şcoli nu poate fi ocolită iar prima care trebuie să o ia în consideraţie este legislatia naţională.

 

Micii delincvenţi, puşi pe fapte măreţe

Dacă dorim să vedem cum se şlefuieşte caracterul ori inteligenţa umană prin educaţie şi cum se deschid porţile cugetului prin cultură, trebuie să vizităm o clasă unde aspiraţiile către cunoaştere ale învăţăceilor se îmbină cu devotamentul dascălilor. Dorim să cunoaştem metamorfozele prin care trece un proiect legislativ până ce se transformă în lege, influenţând destinele unor milioane de cetăţeni?

Pentru aceasta nu ne putem deplasa altundeva decât la Parlament! Locul în care va fi dezbătută în curând o foarte necesară lege privind prevenirea şi combaterea infracţionalităţii în şcoli. După ce propunerea legislativă (PL-X 368/2013) a fost prezentată biroului permanent al Camerei Deputaţilor la jumătatea lui octombrie, deocamdată iniţiatorii se află în aşteptarea punctului de vedere al Guvernului şi a avizelor de la Consiliul Economic şi Social şi de la Consiliul Legislativ.

Soluţionarea problemei infracţionalităţii în şcoli nu mai suferă amânare, fiindcă nu este zi în care “tineretul studios” al României să nu comită câte o ispravă de pomină. O (mică) parte dintre cauzele pentru care o asemenea reglementare este urgentă poate fi regăsită şi în expunerea de motive a proiectului. Cifrele prezentate acolo sunt foarte elocvente! Sunt atât de îngrijorătoare încât ajungi să te întrebi dacă este vorba cu adevărat despre şcoli sau despre… şcoli de corecţie (mai corect centre de reeducare, trei la număr în toată ţara).

Nu demult se solicita înfiinţarea mai multor astfel de centre, pe lângă cele existente, pentru copiii şi adolescenţii rămaşi repetenţi la purtare. Cine credeţi că voia aceasta? Nimeni alţii decât liderii sindicatelor din învăţământ! Profesorii ştiu de ce. Numai că înalţii slujbaşi de la Ministerul Educaţiei Naţionale nu s-au arătat prea încântaţi. Şi nici nu s-au lăsat înduplecaţi! Poate că ei nu s-au aflat niciodată înaintea unei clase în care predomină recalcitranţii iar ceilalţi elevi… se aliază majorităţii.

Iniţiatorii proiectului invocă numărul uriaş de cazuri de violenţă înregistrat anul trecut la inspectoratele şcolare. Astfel, într-un singur an (şcolar!) elevii români au comis pe puţin 15.000 de isprăvi sancţionabile, unele demne de Vestul Sălbatic.

La geneza acestui fenomen a contribuit şi lecţia zilnică de agresivitate furnizată cu dărnicie de către televiziunile unde filmele cu justiţiari musculoşi (buni profesori pentru a preda legea pumnului) se difuzează pe bandă rulantă. Învăţăcei fruntaşi s-au vădit a fi elevii din Bucureşti, Bihor, Cluj, Iaşi, Timiş şi Constanţa. Se pare că românii au început să se delecteze cu infuzia de violenţă încă din anii ’80, când videocasetele cu Bruce Lee se aflau la mare căutare !

Aşa cum se arată în expunerea de motive a viitorului (sperăm!) act normativ, micii ucenici într-ale faptelor antisociale par să prefere actele de violenţă fizică, la ceva distanţă urmând faptele care atentează la armonioasa convieţuire socială, cele ce produc victimei diminuări de patrimoniu şi privările de libertate.

Că unii şcolari sunt tot mai preocupaţi să arate ce-au mai învăţat, vom înţelege şi din creşterea furturilor şi lovirilor, cu peste 13% în semestrul I din anul şcolar 2012-1013, faţă de anul precedent.

Aici nu mai merge cu vechiul îndemn: « Fii cuminte ! »

 

Nepăsarea naşte monştri

Iniţiatorii proiectului arată că este alarmantă şi pasivitatea societăţii, care, la fel ca şi în alte probleme, reacţionează cu întârziere, abia după ce s-au petrecut lucruri oribile. Şcoala nu trebuie lăsată să devină o pepinieră de infractori. Nimeni nu-şi trimite copilul la şcoală ca să se întoarcă bun de trimis la spital.

Relele înclinaţii ale unor şcolari nu trebuie lăsate să crească până ce clase întregi, cu profesorii lor cu tot, se vor transforma în victime. Nu trebuie uitat că şi marii infractori au fost copii şi că, majoritatea, încă de pe atunci dădeau semne de bună purtare!

Există minori incababili să se supună unor reguli de conduită, dar fenomenul (delincvenţa juvenilă, să-i spunem pe nume!) nu ar trebui tratat de către societate cu lipsa de preocupare şi de intervenţie care au lăsat şi alte tipuri de infracţionalitate să se dezvolte nestingherite (traficul de droguri, expansiunea mafiei imobiliare, traficul de persoane şi exploatarea minorilor etc.).

Se constată adeseori că delincvenţa juvenilă este potenţată şi acompaniată şi de către alte fenomene nocive precum: consumul de alcool şi stupefiante, absenţa unor relaţii familiale normale, neglijarea rezultatelor şcolare de către părinţi (sau tutore), sărăcia, lipsa de atenţie a familiei faţă de modul în care minorul îşi petrece timpul liber dar şi faţă de anturajele frecventate.

Propunerea legislativă (PL-X nr. 368/2013) sugerează o serie de măsuri îndreptate către scopul preîntâmpinării comportamentelor deviante în unităţile de învăţământ de pe cuprinsul ţării. După cum se va vedea, este un început bun, un cadru general care poate fi completat ulterior, prin măsuri încă şi mai eficiente în motivarea elevilor să adopte un comportament demn de secolul în care trăim şi diferit de obiceiurile din comuna primitivă. Chiar şi la primitivii din Amazonia există reguli stricte de convieţuire în trib!

Unora dintre elevi nu le este necesară decât o susţinere ceva mai solidă pentru a se integra în societate şi a nu se mai lăsa dominaţi de către chemările deviante. Este ca şi la învăţătură. Unii prind lecţia din clasă, alţii au nevoie să repete ore în şir pentru a înţelege şi a memora. Că nu toţi suntem egali în capacităţi se vede încă din primii ani, dar toţi trebuie să urmăm cele 10 clase obligatorii.

Dacă propunerea va deveni în cele din urmă lege, ar urma ca fiecare şcoală sau liceu să primească săptămânal, vizita unui poliţist. Acesta va fi foarte interesat să cunoască toate agresiunile, furturile şi alte fapte sancţionabile săvârşite în ultima perioadă în respectiva şcoală!

Şi nu doar că va afla despre ele, dar le va şi consemna într-un proces verbal, în care vor fi precizaţi şi factorii de risc specifici unităţii de învăţământ şi zonei în care este poziţionată ea. Toate aceste procese-verbale vor intra în baza de date a Consiliului naţional pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar.

 

Lecţia de nonviolenţă… Ţi-ai făcut temele?

La rândul său, Ministerul Educaţiei va trebui să elaboreze o programă axată pe preîntâmpinarea delincvenţei în mediul şcolar. Semestrial, la discuţiile efectuate în orele de dirigenţie cu privire la infracţionalitate va participa, în calitate de conducător al dezbaterii, un ofiţer de poliţie. Elevii vor avea şansa de a cunoaşte mai bine efectele urmării unor modele negative dar şi metodele de atenuare a riscurilor de victimizare.

Dacă propunerea va fi încorporată legislaţiei României, ar urma ca toate şcolile din ţară să organizeze ateliere de lucru şi conferinţe în fiecare an, cu ocazia Zilei Internaţionale a Nonviolenţei în Şcoli şi în cadrul Programului naţional de combatere a violenţei în unităţile de învăţământ. Care ar trebui să fie subiectele dezbătute în conferinţe?

Conform opiniilor celor trei deputaţi iniţiatori  discuţiile ar trebui să vizeze: analiza legislaţiei privind infracţionalitatea, delincvenţa juvenilă, analiza unor cazuri concrete de comportament infracţional (tâlhării), consumul şi traficul de droguri, consumul de alcool, identificarea unor soluţii preventive.

În cadrul atelierelor de lucru dedicate combaterii şi preîntâmpinării delincvenţei şcolare se vor desfăşura activităţi precum expoziţiile de pictură şi fotografie, competiţiile sportive, eseistica şi teatrul.

Munca de prevenire nu o pot face, singuri, dascălii şi poliţiştii. Aşa că, în cadrul programului naţional de combatere a devianţei şi violenţei în şcoli vor avea calitatea de parteneri de dialog nu doar inspectoratele şcolare şi cele de poliţie, dar şi ONG-urile de profil, profesorii, comitetele de părinţi şi psihologii.

 

Legislatie conformă cu fenomenele sociale

În mod evident recentul proiect legislativ nu este unul exhaustiv, dar de undeva trebuia început. Prea mult ne-am minţit pe noi înşine, spunându-ne de fiecare dată că lucrurile se vor îndrepta de la sine pe măsură ce delincventul de vârstă fragedă va creşte, uitând că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!

Nu degeaba se zice, în popor, că un singur măr putred strică un coş de mere frumoase. Dar dacă familia celui “mic şi rău” nu ia atitudine, fiindcă adesea nici aşchia nu sare prea departe de trunchi, măcar autorităţile să depună strădania de a stopa fenomenul infracţionalităţii juvenile. Omul, ca şi pomul, se îndreaptă cât e tânăr!

De multe ori copilul adoptă comportamente teribiliste sau distructive din pricina lipsei de afecţiune şi de comunicare reală cu familia (privitul împreună la TV sau orele întregi petrecute în solitudine „pe net” nu înseamnă viaţă de familie). Pe lângă acest tip de copil, ce vrea să atragă atenţia asupra sa prin orice mijloc, mai există o categorie, din păcate mai numeroasă, în care cei mici au deprins chiar din familie relele năravuri, fiind trimişi de mici la furat sau cerşit şi ajungând ulterior la şcoală, unde-şi terorizează colegii.

La aceştia o spinoasă problemă este nu doar infracţionalitatea dar şi rata sporită a abandonului şcolar („ce-mi trebuie mie şcoală, când am învăţat de mic să mă descurc altfel?!”). Pentru colegii micului delincvent scăparea de teroarea sa poate fi o uşurare, dar costurile sociale vor fi resimţite ulterior.

Uneori în viaţa câte unui copil sau adolescent tentat la delincvenţă apare un om providenţial, un profesor, un preot, un antrenor, un psiholog, un consilier de carieră, care, la răscrucea vieţii, îl convinge pe tânăr să părăsească poteca pierzaniei şi să păşească hotărât pe drumul către succes şi autorealizare.

Să fim realişti, profesioniştii cu o asemenea vocaţie nu se află mereu acolo unde-ar fi nevoie, în vreme ce copiii-problemă se numără cu miile. Tocmai de aceea este necesar ca măcar legislaţia să faciliteze integrarea lor în societate, dar şi să combată energic actele antisociale îndreptate contra cadrelor didactice şi a celorlalţi elevi, nevinovaţi dar obligaţi să îndure zilnic comportamente de nedescris.