Sunt cazuri în care debitorul refuză să execute obligația de a face sau a nu face un anumit lucru, aspect evidențiat în titlul executoriu. Pentru a proteja interesele creditorului în fața abuzului debitorului de a nu aduce la îndeplinire întocmai titlul executoriu, legiuitorul a stabilit că, dacă în 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, debitorul nu execută obligația, acesta poate fi constrâns să o îndeplinească prin aplicarea unor penalități de către instanța de executare.

Aplicarea acestor penalități reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului să își execute obligația din titlul executoriu. Problema care a generat o practică neunitară și a necesitat sesizarea ÎCCJ pentru a clarifica modul de interpretare o reprezintă cazul în care este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlul executoriu nu este adusă la îndeplinire.

Articolul supus atenției ÎCCJ se referă la situația în care dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.

Caz practic

În septembrie 2015 reclamanții au cerut instanței să stabilească suma datorată de Comisia de aplicare a legii 18/1991 pentru neîndeplinirea obligației din titlul executoriu din 2011 (s-a fixat ca pârâta să achite penalități aferente neîndeplinirii obligației din titlul executoriu din 2011 în cuantum de 187.000 lei). Comisia nu și-a executat această obligație de bunăvoie și reclamanții cer calcularea în continuare a penalităților de întârziere de 500 lei/zi.

Instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea motivat de faptul că reclamanții obținuseră o încheiere prin care pârâta era obligată la plata unor penalități de întârziere, astfel încât nu pot formula o altă cerere prin care să ceară calcularea în continuare a penalităților pe zi de întârziere.

Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat apel în cadrul căruia s-a decis sesizarea ÎCCJ pentru a clarifica dacă legea le permite reclamanților să solicite calcularea în continuare a penalităților pe zi de întârziere.

Care au fost opiniile instanțelor de judecată?

Unele instanțe au apreciat că este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive. Argumentul ar fi că dacă creditorul după soluționarea unei prime cereri de fixare sumei definitive nu ar mai putea formula o nouă cerere atunci când debitorul nu își execută obligația stabilită prin titlul executoriu, creditorul nu ar mai avea nicio posibilitatea de a-l constrânge pe debitor să își îndeplinească obligația, atâta timp cât debitorul ar ști că suma stabilită prin prima cerere nu va putea fi majorată.

Alte instanțe au apreciat că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive atunci când obligația din titlul executoriu nu este adusă la îndeplinire. În susținere, s-a apreciat că fixarea sumei definitive se dispune la cererea creditorului prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, deci printr-o procedură contencioasă.

Debitorul nu poate fi chemat în judecată de două ori pentru aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Nu pot fi admisibile cereri multiple de fixare a sumei definitive dacă obligația din titlul executoriu nu este adusă la îndeplinire, pentru că s-ar permite creditorului să sesizeze instanța de un număr nelimitat de ori.

Ce a decis ÎCCJ?

ÎCCJ  a pronunțat Decizia 16/2017 care a fost publicată în Monitorul Oficial 258 din 13 aprilie 2017. Codul de procedură civilă a introdus cu titlu de noutăți legislative posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere care vor fi încasate de creditor și care reprezintă un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile din titlul executoriu.

Aceste penalități de întârziere reprezintă o pedeapsă fără să aibă  caracter reparator sau să acopere prejudiciul suferit de creditor. Ele se pot acorda independent de existența unui prejudiciu, au caracter provizoriu și nu sunt lichide și exigibile, iar încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare.

ÎCCJ apreciază că este admisibilă formularea unei singure cereri pentru stabilirea unei sume fixe cu titlu de penalități motivat de faptul că dacă legiuitorul ar fi dorit să lase posibilitatea creditorului să formuleze cereri succesive nu ar fi menționat caracterul definitiv al sumei stabilite de instanță. În plus, cererea de stabilire a sumei fixe datorate de debitor se formulează în 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității. Legea permite doar înlăturarea sau reducerea penalităților pe calea contestației la executare fără să prevadă și posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu.

După pronunțarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea prejudiciului cauzat rezultat din neexecutarea unei obligații cu caracter personal. Este evident că dacă debitorul nu și-a îndeplinit obligația nici după aplicarea penalităților de întârziere, se prezumă că nu o va face nici în viitor. S-a considerat că presiunea exercitată asupra debitorului prin obligarea la plata de penalități nu este eficientă, trebuie să i se recunoască creditorului dreptul de a beneficia de despăgubiri în cazul neexecutării obligației.

În concluzie, ÎCCJ admite sesizarea și stabilește că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.

Care va fi soarta în cazul practic?

Față de decizia ÎCCJ și motivarea acesteia este clar că instanța de fond a procedat corect respingând ca inadmisibilă cererea reclamanților de a formula o nouă cerere pentru calcularea penalităților.